„E atât de mult loc în lume pentru Cohen!”

Pe scenă sunt câteva covoare roşii învăluite într-o lumină discretă. Instrumentele aşteaptă în linişte începerea concertului, păzite doar de un contrabas leneş, care picoteşte într-un colţ. “Un contrabas pe scenă e un semn bun”, îi spun prietenului meu Daika Attila. “Iată vocalistele pe care va trebui să le iubim”, adaug atunci când cele trei voci de acompaniament intră pe scenă. Apoi nu mai spun nimic timp de trei ore.

Leonard Cohen intră în scenă cu salturi de adolescent zglobiu şi plonjează într-o mare generoasă de aplauze. Orchestra începe “Dance me to the end of love”, iar scena se aprinde în purpuriu. Aplauzele îngheaţă în aer, neputincioase. Geniul canadian îngenunchiază  în faţa chitarei, pe care o mângâie un catalan coborât din poveste. Cântecul de catifea se răspândeşte în sală, contaminându-ne pe toţi. Simţindu-se ignorată, realitatea ne închide în sală şi pleacă la plimbare prin lumea de afară.

citeşte mai departe