Lucian Cremeneanu

Concertul “The Wall” al lui Roger Waters figurează, deocamdată, pe locul 1 în topul ratărilor mele. Nu m-am împăcat uşor cu asta, mai ales că “The Wall” este albumul meu de căpătîi. Dacă turneul va continua la anul prin alte părţi ale lumii, poate o să-l văd şi eu. Pînă una alta, vă invit să citiţi o cronică scrisă de prietenul Liviu Balint, după concertul de la Budapesta.

——————————————————————————————————————————————————-

So ya

Thought ya

Might like to go to the show.

To feel the warm thrill of confusion

That space cadet glow.

Tell me is something eluding you, sunshine?

Is this not what you expected to see?

If you wanna find out what’s behind these cold eyes

You’ll just have to claw your way through this disguise.

Lights! Turn on the sound effects! Action!

Un porc mistreţ deasupra ta. Cu siguranţă, numai siguranţă nu îţi poate da, chiar dacă pe el apare mesajul ”Trust Me”. Yeah, sure. Deşi, nu ştiu cum era porcul ăsta în tinereţe, acum mai bine de 30 de ani, când apărea The Wall, dar acum părea destul de necăjit. Toată lumea râdea de el şi toate logo-urile unor dictaturi trecute şi prezente cu care era vopsit de abia se mai ţineau de el. Să cheme cineva protecţia animalelor. De protecţia oamenilor se ocupa în acel moment Roger Waters.

Mai mult de două ore în care am văzut, în fine, că visele sunt colorate. Roger Waters a făcut ca zidul să se ridice în picioare în faţa lui. Cărămidă cu cărămidă, cântec cu cântec. Nu a fost un concert, a fost un spectacol în mai multe dimensiuni. Iar una dintre dimensiuni era cea personală din mintea fiecăruia dintre cei care am fost martorii norocoşi ai reîntâlnirii cu o parte din noi. The Wall a existat în mintea mea şi există în continuare nu ca un zid, ci ca o punte. Like a bridge over troubled waters…

Uneori apele au fost acoperite de o pojghiţă de gheaţă, sub care era să pierd un prieten, acum mulţi ani…

If you should go skating

On the thin ice of modern life

Dragging behind you the silent reproach

Of a million tear stained eyes

Don’t be surprised, when a crack in the ice

Appears under your feet

You slip out of your depth and out of your mind

With your fear, flowing out behind you

As you claw the thin ice…

Nu au fost mai multe cântece, ci unul singur. Care a ţinut peste două ore. La un moment dat, nefiind eu prea înalt, nu vedeam mare lucru şi voiam să mă apropii de scenă. Dar mi-am dat seama că mă făceam tot mai mic pe măsură ce mă apropiam. Aşa că m-am retras în spate şi, în întunericul care era între mine şi scenă aveam impresia că nu erau străini veniţi la concert, ci toţi prietenii mei care aş fi vrut să fie acolo. Iar eu stăteam aproape de ieşire, ca de veghe în lanul de secară, vechea mea obsesie, să am grijă de ei, să nu mai dispară niciunul, cum mi s-a mai întâmplat. Bring the boys back home…

Nu pot să scriu cronică la aşa ceva. Nu mai ştiu exact cum ţinea Roger chitara sau trompeta. Cum scotea Snowy White solourile. Nu pot descrie secvenţa în care Waters a cântat ”Nobody Home” într-o cameră decupată din zid.

I’ve got the obligatory Hendrix Perm

And the inevitable pinhole burns

All down the front of my favourite satin shirt

I’ve got nicotine stains on my fingers

I’ve got a silver spoon on a chain

Got a grand piano to prop up my mortal remains

I’ve got wild staring eyes

And I’ve got a strong urge to fly

But I’ve got nowhere to fly to

Ooh Babe when I pick up the phone

There’s still nobody home

 I’ve got a pair of Gohills boots

And I’ve got fading roots…

Nu pot să descriu sunetul fuckin’ incredible care m-a luat de câteva ori cu el şi m-a izbit de toţi… pereţii. Sau farmecul rebel-inocent al corului de copii care scandau ”Teacher, leave the kids alone!” Cum aş putea eu descrie succesiunea de efecte speciale, de desene pe care le ştiam pe de rost din film, de sunete care mi se confundă cu clipele şi oamenii cu care le-am ascultat de-a lungul timpului meu şi al lor? Care sunt cuvintele cu care descrii sunetul făcut când se taie respiraţia?

What shall we use to fill the empty

Spaces where we used to talk

How should I fill the final places ?

How should I complete the wall ?

The Happiest days of our lives încap uneori pe o casetă AGFA de 90 de minute. Dar le poţi reasculta până cade suportul magnetic de pe bandă. Apoi, at one of your turns, le poţi fredona celor care mai au timp şi vor să te asculte…

Day after day, love turns grey

Like the skin of a dying man

And night after night we pretend it’s all right

But I have grown older and

You have grown colder and

Nothing is very much fun any more.

And I can feel one of my turns coming on.

Mother… Sunetul cristalin al vocii de copil care spune ”Look mummy, there’s an aeroplane up in the sky!” e sfâşietor şi când îl asculţi pe un disc ruginit al memoriei.

Did you see the frightened ones?

Did you hear the falling bombs?

The flames are all gone, but the pain lingers on.

Să vă spun cum a sunat tânguirea din ”Don’t leave me now”? Să vă descriu emoţia multiplicată în mii de inimi care ascultau versurile ”Hey you, with you ear against the wall/Waiting for someone to call out/Would you touch me?/Hey you, would you help me to carry the stone?/Open your heart, I’m coming home…” ? But it was only fantasy. The wall was too high, as you can see. For me. Şi chiar,”Does anybody here remember Vera Lynn? Remember how she said that we would meet again some sunny day?” Să vă fredonez cântecul tribut dedicat lui  Jean Charles de Menezes, turistul brazilian împuşcat într-o staţie de metro din Londra doar pentru că fusese confundat cu cei care lăsaseră bombe acolo? Sau omagiile celelalte aduse celor căzuţi în războaiele mereu ale altora? Cum a fost şi cazul tatălui lui Roger Waters?

Nu, nu pot scrie o cronică de concert. Pentru că nu pot scrie în culori. Vă pot spune că, la un moment dat, s-a terminat. Zidurile ridicate în timpul spectacolului s-au dărâmat într-o avalanşă de emoţii şi efecte vizuale care au adus nivelul emoţiilor la limită. Şi nu a fost niciun bis. Şi nici cineva care să aibă nevoie de el sau să îl ceară.

Mesajul anti-war al lui Waters a rămas, din păcate, la fel de actual în decursul timpului. Ca piesa ”Blowin’ In The Wind” a lui Dylan şi multe altele. S-au schimbat doar numele celor care provoacă războiul, dar cauzele au rămas cam aceleaşi. Şi cauza principală e neputinţa de a-l vedea pe celălalt la fel ca pe tine. Toate graniţele, de orice fel, sunt, de fapt, ziduri. Iar frica de a schimba ceva e tot un zid. Fear builds walls. Te poţi întreba dacă tot efortul lui Waters de a atrage atenţia că lumea nu poate fi mai bună decât dacă dărâmă zidurile ridicate de oameni nu e în zadar. Nu, efortul nu e în zadar, e în zidar. Şi poate schimbările reale vor fi făcute de cei care ascultă muzică.

All alone, or in twos

The ones who really love you

Walk up and down outside the wall

Some hand in hand

Some gathered together in bands

The bleeding hearts and the artists

Make their stand

And when they’ve given you their all

Some stagger and fall after all it’s not easy

Banging your heart against some mad buggers’

Wall

Am auzit că dacă te trezeşti cu faţa spre lumină, visele dispar. Unele vise sunt însă chiar făcute din lumină. Şi rămân. Ca profilul de la final, când zidurile căzuseră ca un oftat de uşurare, iar pe ecranul umplut înainte cu coşmaruri apăruse silueta unei tinere copile care dansa şi împărţea baloane. Am luat şi eu unul şi m-am întors cu el în realitate.

Voi ce mai faceţi, sunteţi bine?

Hello,

Is there anybody in there ?

Just nod if you can hear me.

Mă bucur. Sincer, mă bucur. All in all it was all just bricks in the wall.

Liviu Balint

~ prin Lucian Cremeneanu pe 25 iunie 2011.

Postat in Guest post
Etichete: Budapesta, Roger Waters, The Wall