Lucian Cremeneanu

În loc de încheiere

Mini-serialul meu despre experiențele trăite în Japonia a ajuns la final. În loc de încheiere, vreau să mai completez cîteva lucruri pe care le-am lăsat pe dinafară pînă acum:

• în două săptămîni de umblat intens cu mijloacele de transport în comun și pe stradă n-am simțit niciun miros de transpirație sau alt miros neplăcut. E drept, nu au fost zile de vară. Dar, chiar și așa, preocuparea japonezilor pentru curățenia personală este impresionantă;
• deseori am avut impresia că sunt singurul din Japonia care folosește Nokia. Cei mai mulți foloseau iPhone sau DoCoMo, un foarte popular brand japonez;
• la plecarea dintr-un restaurant din Tokyo în care am servit cina, am primit cel mai neașteptat cadou-suvenir: cîte o căpățînă de salată verde. După ce am rumegat cîteva frunze în metrou, le-am făcut cadou unui om fără adăpost care, alături de alții, se pregătea de culcare în stația de metrou Shinjuku;
• tot în Tokyo m-am intersectat pe stradă cu doi români. Erau îmbrăcați, firește, în trening și încercau să intre în vorbă cu două domnișoare localnice. Dacă pentru treninguri aveau o scuză imensă (amîndoi erau componenți ai naționalei masculine de gimnastică), pentru faza cu localnicele merită trași la răspundere, din cauză că amîndouă erau groaznic de urîte;
• am reușit să vizitez hotelul și barul în care s-a filmat “Lost in Translation”, un film deosebit de drag mie. Adeseori, în timp ce colindam pe străzi, ascultam la căști coloana sonoră a filmului, ceea ce mi-a creat o experiență incredibil de intensă, o combinație fantastică de real și virtual;
• deși sunt un mare fan al bucătăriei japoneze, n-am reușit să ajung la un sushi-bar autentic. Am rătăcit cu harta în mînă mai bine de o jumătate de oră căutînd unul care îmi fusese recomandat. Pînă la urmă m-am declarat învins din cauze descrise într-un episod anterior – harta era în engleză, iar inscripțiile pe clădiri în japoneză;
• apropo de baruri și restaurante, m-au fascinat cu minimalismul și neopulența lor. Japonezii nu consumă spațiu mai mult decît le trebuie și nici nu par să fie amatori de lux inutil. Experiența unui ramen servit la marginea trotuarului, într-un mini-local de vreo 12 locuri, unde se ascultă doar muzică simfonică, rămîne memorabilă.

O societate care se mișcă repede înainte, dar care nu uită să privească înapoi.

Însumată într-o singură propoziție, lecția japoneză este una de seriozitate, de responsabilitate, de patriotism, de respect, de modestie, de politețe, de toleranță și de performanță, dar nicidecum una de iubire și zîmbet. E o societate care se mișcă repede înainte, dar care nu uită să privească înapoi. Este o lume care dă o lecție lumii.

Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați citit rîndurile și gîndurile.

Lucian Cremeneanu

Postat in Călătorii

La spital

Captivat de călătorie și de experiențele trăite, am ignorat o durere de gît care a tot crescut de la o zi la alta. Amigdalele mele fac figuri de cîte ori se întîlnesc cu toamna. Așteptînd să treacă de la sine, m-am trezit într-o dimineață că abia pot înghiți. Cu o poftă nebună de antibiotice, am sunat la recepția hotelului. Am întrebat dacă au un doctor, pentru că am o problemă cu gîtul. Vocea care a ridicat receptorul nu m-a înțeles, așa că m-a pasat altcuiva. Am repetat povestea – “Am o problemă cu gîtul și aș vrea să știu dacă aveți medic în hotel.” Persoana mi-a promis că va reveni curînd cu un telefon. Peste 15 minute m-a sunat managerul de la front office, care, cu profesionalism în glas, m-a întrebat ce problemă am cu aparatul de aer condiționat. Așa că m-am dus la spital.

Am ales special un spital universitar, cu speranța că voi găsi un doctor vorbitor de engleză. Eroare totală! După ce domnița de la recepție s-a uitat la mine de parcă aș fi avut trei perechi de coarne, a chemat o colegă, care la rîndul ei a chemat o alta și, împreună, au făcut un cenaclu de limba japoneză în fața durerii mele. Abia după ce le-am arătat gîtul și am făcut “Aaaaa!” ca un măgar, m-au trimis să citesc un panou imens, care m-a lămurit că programul ORL-istului se încheiase. “Farmacy? Drug store?” am întrebat deznădăjduit? Draci! Pe planeta Japonia, nimeni nu a auzit asemenea cuvinte pînă acum. N-am renunțat. Am luat un pix și le-am desenat simbolul universal al farmaciilor, acela în formă de cruce. Nimic! Neavînd încotro, mi-am luat crucea și am plecat la urgențe.

Acolo am dat peste un alt individ bîtă la engleză, care m-a pus să completez un formular. Iată-mă, așadar, în fața unei noi provocări în viața mea – un formular în limba japoneză. M-am uitat la el cu aceeași privire cu care, în prima zi din clasa I, m-am uitat la Abecedar. M-a salvat vocea lui Obi-Wan Kenobi: “Lulu, use the Force!” Am închis ochii, m-am lăsat condus de Forță și am reușit să-mi scriu numele, data nașterii, numărul pașaportului și hotelul în cîteva căsuțe alese la întîmplare. După ce am predat formularul, am revenit la comunicarea prin semne, prin care omul mi-a transmis să aștept. Totuși, gîndul că voi avea de-a face cu un medic cu același nivel de limbă engleză, care mă va interna la ginecologie în loc să-mi trateze gîtul, m-a făcut să abandonez. Cu gîtul și cu nervii în pioneze, l-am anunțat pe om că eu plec tai-tai. M-am auto-externat cu furie, urîndu-le de “gîții mă-sii” tuturor halatelor ieșite în cale.

Să nimerești un restaurant unde există meniu tradus în limba engleză e semn de mare noroc

Oameni buni, dacă vreți să călătoriți în Japonia, vă recomand să învățați limba japoneză înainte. E greu să găsești un vorbitor de engleză în țara asta minunată. Să nimerești un restaurant unde există meniu tradus în limba engleză e semn de mare noroc. Chiar dacă întrebarea ți-a fost înțeleasă, răspunsul va fi dat în japoneză. Mi-am adus aminte de Cambodia, o altă țară în care am simțit din plin handicapul limbii. Dar combodienii au măcar scuza sub-dezvoltării și a lumii a treia.

Japonia e o țară greu de înțeles. Poate că așa trebuie să fie.

Am încercat să găsesc o explicație pentru această îndărătnicie de a învăța o limbă străină. Cred că, ignorînd orice limbă străină, japonezii se protejează pe ei înșiși. Japonia e o țară în care se intră ușor, dar se pătrunde greu. Odată intrat, te izbești de obstacole și ziduri mai impenetrabile decît zidurile reale. Barajul limbii este unul dintre ele. Probabil că dacă Japonia ar deveni prea tourist friendly, esența societății s-ar dilua, tradițiile și-ar pierde din consistență, lucrurile ar fi înțelese mai ușor, totul ar deveni mai comercial. La începutul serialului spuneam că Japonia e o țară greu de înțeles. Poate că așa trebuie să fie. Pe lîngă asta, japonezii nu prea par să se omoare nici după turiști străini, nici după globalizare. Globalizarea e bună pentru ei atîta timp cînt vine cu traducerea la pachet. În rest, le e bine împreună și nu vor să lase pe nimeni să le strice lumea. Îi înțeleg.

Va urma

Postat in Călătorii

Kyoto – beznă totală și ceai verde

Toți japonezii cu care am vorbit s-au luminat la față cînd le-am zis că o să vizitez Kyoto. “O să-ți placă mult”, mi-au spus. Au avut dreptate. Kyoto oferă cea mai autentică experiență japoneză, cu puțin modern și multă tradiție. Orașul a fost mult timp capitala imperiului, fapt care se simte cumva în aer și în privirile localnicilor.

Kyoto are o noblețe aparte. Respiră prin toți porii tradiție și cultură. Străzile sunt un amestec de localnici negrăbiți, turiști cu aparate foto, maiko sfioase, experte în evitatul privirilor, kimono-uri multicolore, cărucioare pe două roți imense, trase de băieți musculoși, în care se lăfăie mușterii cu dare de mînă.

Maiko - tradiție 100% în secolul XXI

E duminică, e soare, e plin de turiști. Cei mai mulți dintre ei sunt japonezi, ca peste tot în Japonia. Asta explică lipsa inscripțiilor în engleză și de ce aproape nimeni nu vorbește o limbă străină. Sute de magazinașe, restaurante și baruri flanchează urcușul spre templul budist Kiyomizu-Dera (Templul Apei Pure). Sub clădirea principală a templului coboară o scară în fața căreia lumea stă la coadă. Mă așez și eu, fără să știu ce e înăuntru. Plătesc o sumă modică, mă descalț, cobor scările și intru în necunoscut.

Templul Kiyomizu-Dera (Pure Water Temple), Kyoto

La baza scării e întuneric, iar după cîțiva pași se face beznă totală. Mă mișc încet, tîrîndu-mi picioarele, cu speranța că nu mă așteaptă un hău. Zadarnic îmi forțez ochii pînă la durere ca să văd ceva. Treptat, celelalte simțuri preiau controlul. Aud oameni șușotind sau chicotind, simt pereți de stîncă și o balustradă de lemn, miroase a bețișoare aromate arse.

Realizez că sunt într-un șir de oameni care orbecăie printr-un labirint subteran. Aplic o strategie pe care am dezvoltat-o jucînd Wolfestein în anii 90 – mă ghidez după peretele din stînga, pe care îl ating cu mîna. După cîteva minute nesfîrșite, mi se pare că văd o luminiță. Nu știu dacă este reală sau doar în imaginația mea. Încă doi-trei pași și lumina pîlpîie a speranță. O rază gălbuie luminează slab o piatră rotundă, pe care scrie în sanscrită cuvîntul “pîntece”. Apoi mă cufund din nou în întuneric, cu mîna pe peretele din stînga. La ieșire, aflu că labirintul, care reprezintă un pîntece de mamă, îi este dedicat mamei lui Buddha.

Ceremonia ceaiului

O ceremonie a ceaiului este obligatorie în Japonia. E o lecție de neuitat pe care Japonia o oferă lumii întregi. Iar lumea continuă să bea ceai la plic, ceai îmbuteliat, ceai instant sau ceai cu zahăr. Ceremonia are loc într-o încăpere tradițională japoneză, reconstruită în interiorul unei ceainării. Minimalistă, din lemn, cu tatami pe podea, încăperea are o ușă minusculă, prin care intri aproape de-a bușilea. Doamna care conduce ceremonia ne lămurește – ușa este concepută special pentru a crea umilință, ceea ce duce la egalitate între participanți. Ceaiul trebuie băut cu umilință și recunoștință.

Doamna ne arată cum trebuie să ne spălăm mîinile, cum se manevrează instrumentele cu care preparăm ceaiul, cum trebuie ținută ceașca și cum trebuie rotită în podul palmei pentru a mulțumi gazdei. Respectul pentru binefăcătoarea licoare este atît de mare, încît mă simt vinovat pentru modul superficial în care l-am băut pînă acum. Totul se face într-o atmosferă ritualică, ușor apăsătoare. Plecăciunile în fața cănii de ceai și a oaspeților sunt mai tari decît cele de la moaște sau icoane. Rezultatul este spectaculos – e cel mai puternic ceai verde pe care l-am băut vreodată, cu un gust de neuitat și un miros pe care l-am simțit toată ziua.

În episodul următor, despre cum am ajuns în spital.

Va urma

Postat in Călătorii

Detalii, detalii…

Nu m-am lămurit niciodată care e ordinea firească a lucrurilor – rezolvi prima dată treburile mari, importante, și abia apoi te ocupi de detalii sau dai atenție detaliilor de la bun început, folosind atenția pentru ele drept temelie pentru toate construcțiile viitoare? Oricare ar fi adevărul, cert este că gradul de performanță la care a ajuns un om, o organizație sau o societate poate fi evaluat și după atenția pe care o acordă detaliilor. Detaliile sunt problemele acelea mici, pe care superficialii le ignoră zicînd “Las’ că merge și așa!” Detaliile sunt problemele acelea mici pe care dacă le iei în seamă, ești considerat, în unele țări, tipicar, fixist sau chiar nazist. În călătoria mea în Japonia m-am întîlnit deseori cu detalii puse la punct cu măiestrie, care m-au uns la suflet și m-au făcut să mă simt al naibii de bine. Iată doar două exemple.

Primul exemplu l-am întîlnit în cîteva magazine alimentare. La casă, pungile de plastic (biodegradabil, firește) sunt instalate pe un suport metalic care o ține deschisă pe prima din pachet. Astfel, vînzătorul poate să-și folosească ambele mîini (ceea ce scurtează timpul de așteptare al clientului) și nu are nevoie de un ajutor, care să-i țină punga deschisă. După ce punga s-a umplut, o scoate din suport, ceea ce o deschide automat pe următoarea din șir. Simplu și eficient.

Țepi mici pentru o problemă mare

Al doilea exemplu l-am observat tot în magazine, dar și la ghișeele din gări, acolo unde fiecare secundă poate fi importantă. Știți cît de enervant e atunci cînd vrei să iei de pe tejghea o monedă, iar aceasta îți alunecă din cauză că tocmai în dimineața aceea ți-ai tăiat unghiile? Mai mult, simți presiunea privirilor celor care așteaptă în spatele tău, ceea ce te face uneori să o lași naibii acolo. Problema asta mică, dar atît de enervantă, nu prea există în Japonia. Monedele se pun pe un preșuleț cauciucat, de mărimea unui mouse pad, care are rînduri de țepi subțiri, elastici. Poți să apuci monedele cu ușurință, de parcă ai avea magnet în palmă.

În spatele acestor mici detalii am descoperit firescul japonez, modul extrem de serios în care ei se raportează la orice problemă. Pentru ei, nimic nu este excepțional sau fantastic. Totul e normal. Cu fiecare detaliu rezolvat, se mai face un pas spre perfecțiune. Iar dorința de perfecțiune pare să fie o boală națională în Țara Soarelui Răsare.

În episodul următor… beznă totală.

Va urma

Postat in Călătorii

Osaka cea ploioasă

Hotelul la care stăm în Osaka începe de la etajul 23, unde îşi are recepţia. Tot la acelaşi etaj e și o biserică. Nu, nu o sală care funcţionează ca biserică, ci o biserică din piatră, cu cruce, popă și altar. A doua zi curtea îi era plină de enoriaşi japonezi, care îşi făceau poze cu un mire şi o mireasă.

xxx

Planul de a colinda orașul mi-a fost dat peste cap de o ploaie de toamnă, rece, nesfărșită. M-am refugiat într-un mall de lînga hotel, să pierd vremea și să casc gura. Acolo, într-un raion de la etajul II, mi-am amintit într-o singură clipă de o dragoste de care aproape uitasem: dragostea pentru bicicletă. Orice bărbat, indiferent de vîrstă, condiție socială și grad de maturitate, este o variantă ușor upgradată a puștiului care, la un moment dat din viața lui, și-a dorit cel mai mult o bicicletă. Iar atunci cînd a avut-o, ea a devenit cel mai important lucru din lume.

Japonia e o țară foarte bună de pedalat. Șoselele și trotuarele au zone speciale pentru bicicliști. Dacă nu ninge sau plouă, bicicleta e cel mai frumos mijloc de transport posibil. În timp ce alte țări fac campanii prin care să convingă lumea să folosească bicicleta, japonezii se plîng de contrariu. “Din ce în ce mai mulți oameni merg cu bicicleta la serviciu sau la școală, în loc să folosească transportul în comun” se plîngea un oficial într-un articol de ziar care vorbea de creșterea numărului de accidente în care sunt implicați bicicliști. Aici am văzut cele mai frumoase, cele mai spectaculoase și cele mai moderne biciclete. Biciclete Renault, Peugeot și Panasonic, biciclete electrice, biciclete cu curea de transmisie în loc de lanț, biciclete de toate formele, modelele, culorile și prețurile. Dupa ce am căscat gura o oră întreagă printre sutele de biciclete de vînzare, am dat și peste cea mai scumpă pe care am văzut-o în viața mea.

Frumusețea albă din imagine costă fix 10.840 de dolari (813.000 Yeni)

M-am rupt cu greu dintre fiarele cu spițe și am nimerit între alte fiare, cu blană, de astă dată – un magazin de animale de companie. Înainte de a apuca să mă minunez de frumusețea și drăgălășenia locatarilor, am sesizat ceva și mai senzational: în magazin nu miroase deloc a animale. Știti mirosul dintr-un pet shop, nu? Ei, bine, aici nu miroase deloc. Absolut deloc! Mi-am suflat nasul, am inspirat adînc… nimic. Incredibil! Parcă toate animalele din cuștile de plexiglas ar fi din pluș.

Shy eyes

Și pentru că ploaia nu dădea semne de oprire, m-am urcat în trenul de suprafață care face o buclă în jurul zonei centrale a orașului. Măcar să văd Osaka din tren, mi-am spus. N-am văzut nimic, din cauză că geamurile trenului erau aburite. Pînă la urmă am luat ploaia în piept și am lăsat-o să mă ude pînă la Hard Rock Cafe. O mare de oameni, cei mai mulți adolescenți ieșiți de la școală, se scurgea spre studiourile Universal, aflate chiar vis-a-vis. M-am lăsat purtat de ea pînă în fața intrării, unde am schimbat sensul de unul singur, ca o oaie rătăcită, și am intrat în local. O bere bună, un material despre turneul “The Wall” al lui Roger Waters și ultimul interviu dat de John Lennon mi-au înseninat ziua.

Osaka într-o zi umedă de toamnă

În episodul următor am să vă povestesc despre incredibila atenție la detalii a japonezilor.

Va urma

Postat in Călătorii

Ion Iliescu, KSK şi Michael Jackson

În Nagoya am 5 ore la dispoziţie să colind prin oraș de unul singur. După ce şutesc un pliant de la biroul de informații turistice din gară, o întreb pe doamna de la ghișeu cum ajung la un pub dintr-o reclamă. Începe să-mi explice ce metrou trebuie să iau și de unde, dar o întrerup:

-         Vreau să merg pe jos.

-         Pe jos? Aveți de mers mai bine de jumătate de oră, exclamă ea surprinsă. Dar doamna nu știe că picioarele mele sunt bine antrenate după 4 zile de umblat de dimineața pînă seara prin Tokyo.

-         Jumătate de oră e OK. Chiar și medicii recomandă. Vreau să văd orașul!

Am găsit în Nagoya o imagine care mi s-a părut foarte familiară.

O iau instinctual către pubul englezesc, cel mai autentic din oraş, zice-se. Pe drum descopăr o imagine ce-mi pare familiară. A, da! Seamănă cu imaginea pe care o ai de pe Podul Intelectualilor din Oradea. Ajung în zona pub-ului, dar nu reușesc să îl găsesc. Asta e una dintre marile probleme pe care le ai ca turist în Japonia. Pe hartă, denumirile sunt în limba engleză, dar străzile şi clădirile sunt inscripţionate în japoneză. Ajungi uşor la o clădire cu harta în mînă, dar nu vei avea niciodată certitudinea că aceea e cea pe care o căutai. Mă încăpățînez să nu pun întrebări, așa că, după 20 de minute de bîjbîieli, renunț. Oricum, ora 3 după-amiază nu pare prea potrivită pentru a intra într-un pub. Continui explorarea orașului  ignorînd setea care mă hărţuieşte. Dar ploaia mă aruncă în Muzeul de Ştiinţă (“Ştiinţa! Ştiinţa!”), unde pierd vreo două ore printre hoarde de puşti curioşi şi o mulţime de exponate. Mă pufneşte rîsul cînd mă trezesc bot în bot cu un dinozaur. Nici la Muzeul de Ştiinţă din Nagoya nu scap de Ion Iliescu. Odată ploaia şi programul muzeului încheiate, o iau din nou pe străzi, încercînd să înţeleg ceva din oraşul ăsta care începe să-mi placă.

Nici la Muzeul de Ştiinţă din Nagoya n-am scăpat de Ion Iliescu.

Nagoya este la fel de curat, de organizat şi de disciplinat ca Tokyo, dar pare mai prietenos. Oraşele mari au somptuozitatea lor care impresionează, dar cele mai mici sunt mai intime, mai calde, cu oameni mai relaxaţi şi mai senini. Asta se simte uşor pe stradă. Văd zîmbete, interacţiune între oameni, mai multă linişte pe feţele lor. Femeile din în Tokyo nu s-ar uita la un bărbat nici dacă ar umbla gol puşcă. Cele de aici îşi consumă 2 secunde să te cerceteze sau să chiţăie, depinde de vărstă. Vînzătorii sunt mai comunicativi şi mai bucuroşi de oaspeţi. Iar din partea barmanilor poţi avea surprize foarte plăcute, cum am avut eu.

Am cedat definitiv în faţa setei fix la ora 17. Am intrat într-un bar care s-a deschis chiar cînd am pus mîna pe uşă. M-am aşezat la tejghea, mîndru de calitatea de a fi clientul nr 1 pe ziua în curs. După ce mi-a servit berea la care tînjeam (apropo, japonezii fac bere foarte bună), barmanul mi-a tras o întrebare ca într-un sat de lîngă Dej:

- Nu eşti de pe aici, aşa-i?

- Se vede? i-am răspuns amuzat, uitindu-mă la harta de pe tejghea şi la camera foto.

- De unde eşti?

- Din România.

- Ăăăă… Ciao! Mulţumesc! Ce faci? m-a lăsat mască barmanul cu cunoştinţele sale de limba română.

KSK în exerciţiul funcţiunii la Outback Steakhouse.

KSK a învăţat expresiile astea de la cîţiva români care locuiesc în oraş. Are o mică firmă care produce materiale promoţionale, iar seara lucrează ca barman. Deci, ifose de patron – zero. La plecare, ne-am făcut o poză împreună şi ne-am salutat ardeleneşte cu “Ceau”. Pentru că mi-a rămas o oră pînă la cină, m-am dus să admir oraşul de sus. Ca toate oraşele mari, Nagoya are şi el “roata cea mare”, de unde poţi vedea pînă hăt departe. Un tur costă 500 de yeni (6,5 USD). Şi pentru că japonezii nu pot trăi dacă nu sunt înconjuraţi de butoane, cabina în care mă aflu are un display pe care rulează un fel de loterie. Ecranul e plin de personaje animate care îmi vorbesc în japoneză, iar sub el se aprinde din cînd în cînd un buton roşu. Îl apăs cu foc de cîteva ori, sperînd că n-am lansat vreo rachetă balistică.

La coborîre, domniţa de la bilete îmi înmînează un voucer pe care l-aş fi cîştigat cu butonul roşu. Bravo mie! Cei 1.000 de yeni virtuali trebuie cheltuiţi doar în magazinul de sub roată. Mă reped la standul de cd-uri audio unde petrec o jumătate de oră încercînd să aleg între două cd-uri – Michael Jackson sau Eric Clapton?  Pînă la urmă am ales “Michael Jackson – Bad” dintr-un motiv sentimental – a fost primul cd pe care l-am ascultat în viaţa mea, în locuinţa unor prieteni dragi din Bucureşti.

Ca toate oraşele mari, Nagoya are şi el "roata cea mare".

Următoarea dimineaţă avea să mă găsească în al treilea oraş ca mărime al Japoniei, Osaka, unde, printre altele, mi-am adus aminte de o mare iubire a vieţii mele.

Va urma

Postat in Călătorii