Abia azi mi-am dat seama cu cine semăna Vaclav Havel.
R.I.P., Mr. Havel! Have a long live, Mr. Stiller!
Lecția japoneză (XIII) – În loc de încheiere
•8 noiembrie 2011 • 14 comentariiMini-serialul meu despre experiențele trăite în Japonia a ajuns la final. În loc de încheiere, vreau să mai completez cîteva lucruri pe care le-am lăsat pe dinafară pînă acum:
O societate care se mișcă (pe) repede înainte, dar care nu uită să privească înapoi.
În două săptămîni de umblat intens cu mijloacele de transport în comun și pe stradă n-am simțit niciun miros de transpirație sau alt miros neplăcut. E drept, nu au fost zile de vară. Dar, chiar și așa, preocuparea japonezilor pentru curățenia personală este impresionantă.
Deseori am avut impresia că sunt singurul din Japonia care folosește Nokia. Cei mai mulți foloseau iPhone sau DoCoMo, un foarte popular brand japonez.
La plecarea dintr-un restaurant din Tokyo în care am servit cina, am primit cel mai neașteptat cadou-suvenir – cîte o căpățînă de salată verde. După ce am rumegat cîteva frunze în metrou, le-am făcut cadou unui om fără adăpost care, alături de alții, se pregătea de culcare în stația de metrou Shinjuku.
Tot în Tokyo m-am intersectat pe stradă cu doi români. Erau îmbrăcați, firește, în trening și încercau să intre în vorbă cu două domnișoare localnice. Dacă pentru treninguri aveau o scuză imensă (amîndoi erau componenți ai naționalei masculine de gimnastică), pentru faza cu localnicele merită trași la răspundere, din cauză că amîndouă erau groaznic de urîte.
Lecția japoneză (XII) – La spital
•7 noiembrie 2011 • 4 comentariiCaptivat de călătorie și de experiențele trăite, am ignorat o durere de gît care a tot crescut de la o zi la alta. Amigdalele mele fac figuri de cîte ori se întîlnesc cu toamna. Așteptînd să treacă de la sine, m-am trezit într-o dimineață că abia pot înghiți. Cu o poftă nebună de antibiotice, am sunat la recepția hotelului. Am întrebat dacă au un doctor, pentru că am o problemă cu gîtul. Vocea care a ridicat receptorul nu m-a înțeles, așa că m-a pasat altcuiva. Am repetat povestea – “Am o problemă cu gîtul și aș vrea să știu dacă aveți medic în hotel.” Persoana mi-a promis că va reveni curînd cu un telefon. Peste 15 minute m-a sunat managerul de la front office, care, cu profesionalism în glas, m-a întrebat ce problemă am cu aparatul de aer condiționat. Așa că m-am dus la spital.
Lecția japoneză (XI) – Beznă totală și ceai verde în Kyoto
•5 noiembrie 2011 • Un comentariuToți japonezii cu care am vorbit s-au luminat la față cînd le-am zis că o să vizitez Kyoto. “O să-ți placă mult”, mi-au spus. Au avut dreptate. Kyoto oferă cea mai autentică experiență japoneză, cu puțin modern și multă tradiție. Orașul a fost mult timp capitala imperiului, fapt care se simte cumva în aer și în privirile localnicilor.
Kyoto are o noblețe aparte. Respiră prin toți porii tradiție și cultură. Străzile sunt un amestec de localnici negrăbiți, turiști cu aparate foto, maiko sfioase, experte în evitatul privirilor, kimono-uri multicolore, cărucioare pe două roți imense, trase de băieți musculoși, în care se lăfăie mușterii cu dare de mînă.
Lecția japoneză (X) – Detalii, detalii…
•4 noiembrie 2011 • 2 comentariiNu m-am lămurit niciodată care e ordinea firească a lucrurilor – rezolvi prima dată treburile mari, importante, și abia apoi te ocupi de detalii sau dai atenție detaliilor de la bun început, folosind atenția pentru ele drept temelie pentru toate construcțiile viitoare? Oricare ar fi adevărul, cert este că gradul de performanță la care a ajuns un om, o organizație sau o societate poate fi evaluat și după atenția pe care o acordă detaliilor. Detaliile sunt problemele acelea mici, pe care superficialii le ignoră zicînd “Las’ că merge și așa!” Detaliile sunt problemele acelea mici pe care dacă le iei în seamă, ești considerat, în unele țări, tipicar, fixist sau chiar nazist. În călătoria mea în Japonia m-am întîlnit deseori cu detalii puse la punct cu măiestrie, care m-au uns la suflet și m-au făcut să mă simt al naibii de bine. Iată doar două exemple.
Lecţia japoneză (IX) – Osaka cea ploioasă
•3 noiembrie 2011 • Scrie un comentariu
Nunta de la etajul 23.
Hotelul la care stăm în Osaka începe de la etajul 23, unde îşi are recepţia. Tot la acelaşi etaj e și o biserică. Nu, nu o sală care funcţionează ca biserică, ci o biserică din piatră, cu cruce, popă și altar. A doua zi curtea îi era plină de enoriaşi japonezi, care îşi făceau poze cu un mire şi o mireasă.
Planul de a colinda orașul mi-a fost dat peste cap de o ploaie de toamnă, rece, nesfărșită. M-am refugiat într-un mall de lînga hotel, să pierd vremea și să casc gura. Acolo, într-un raion de la etajul II, mi-am amintit într-o singură clipă de o dragoste de care aproape uitasem: dragostea pentru bicicletă. Orice bărbat, indiferent de vîrstă, condiție socială și grad de maturitate, este o variantă ușor upgradată a puștiului care, la un moment dat din viața lui, și-a dorit cel mai mult o bicicletă. Iar atunci cînd a avut-o, ea a devenit cel mai important lucru din lume.
Comentarii recente