Instituţia de muzică şi cultură orădeană şi universală Florian Chelu îşi continuă obsesiva muncă de împletire a două măsuri din Bach cu sonete lui Shakespeare. Mereu nemulţumit şi frustrat de faptul că valoarea muncii sale nu este recunoscută (încă), muzicianul parcă rătăcit în timpurile noastre se încăpăţânează să-şi ducă la bun sfârşit proiectul muzical.

Acum câteva ore m-am întors de la lansarea unui nou cd (Sonetele 51 – 75). În decorul auster al Casei de Cultură a Municipiului (Arlus), Florian Chelu îşi aştepta ultimii invitaţi. M-a salutat cu „Cristos a înviat!”, mi-a strâns mâna şi m-a poftit în sală. După care s-a urcat pe scenă. Trei oameni pe scenă şi doar 42 în public (cu tot cu sunetist şi cei doi cameramani).

Melodiile au curs lin. Chitară, flaut şi vocea lui David Bryan. Cel mai mult mi-a plăcut sonetul numărul 57. M-am amuzat de unul singur imaginându-mi cum ar striga publicul piesa favorită la bis „57! 57! 57!” Florian Chelu a glumit amar despre faptul că ministrul culturii întârzie la concert, iar la Palatul Buckingham tocmai se redactează scrisoarea de mulţumire adresată Rock Filarmonicii Oradea pentru acest proiect unic în lume. În acelaşi ton, compozitorul l-a ameninţat pe David Bryan că, dacă nu pleacă singur înapoi în Anglia să-şi facă o carieră, o să-l trimită el cu forţa, pentru că aici nu are nicio şansă. Deloc glumind, David i-a răspuns că o să plece la anu’.

 

La sfârşit, ne-am luat fiecare un disc (gratuit) şi am plecat acasă. O să-l ascultăm 2-3 zile, după care o să-l acopere praful. Dar o să ne amintim brusc de el şi o să-l căutăm înnebuniţi prin lada cu cd-uri în ziua în care o stradă din Oradea va primi numele lui Florian Chelu.

 

Lucian Cremeneanu