O piesă de teatru (“Monoloagele vaginului” dupa Eve Ensler, regia Mona Gavrilaş) jucată pe o terasă, în Vama Veche, la doi paşi de mare? Super! Auzisem de piesă şi, deşi nu mă omor dupa monoloage, de dragul vaginelor, m-am dus.

Când eram mic abia aşteptam să învăţ să citesc, pentru ca să pot să-mi citesc singur poveştile. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi citească altcineva. Din nefericire, am asistat la o lectură cu public, ţinută pentru leneşii citirii. Deşi monoloagele sunt scrise pentru gura unei femei, Diana Giubernea s-a răstit la noi cu o melodie nefirească, accentuînd nepotrivit cuvinte şi expresii cheie. Un fel de recitare neoratorică, lipsită pe alocuri de sensibilitate. Dar forţa brută a textului a rămas. “Monoloagele vaginului” pare scrisă pentru bărbaţi, ca să vedem noi cât de nasol e să fii femeie. Ei bine, dragii mei, e nasol să fii femeie.

În faţa unui public arid (sau poate şocat), unica actriţă de pe scenă a jucat mai multe roluri, s-a pus în pielea mai multor vagine. Şi povestile au început să curgă: descoperirea sexualitătii, descoperirea feminităţii, violuri din copilărie, experienţe homosexuale, hetero-partide eşuate, orgasmul prost înţeles de către organul prost întelegător, cum e vaginul scoică sau vaginul lalea etc. Doar câţiva bărbaţi au râs atunci când s-a pomenit de orgasmul pe bicicletă, ei crezând, probabil, ca e o glumă.

Dacă aş fi femeie, aş fi avut fiori, dureri şi coşmaruri în timpul “Monoloagelor”. Nici ca bărbat n-am fost departe. Am auzit de toate despre vagin: de la diagnostice la figuri de stil şi drăgălăşenii. Am învăţat care este diferenţa dintre violul pe timp de pace şi violul pe timp de război. Mi s-a explicat de ce am în pantaloni un pistolaş, în timp ce femeia deţine bomba atomica. Mi-am tras singur concluzia că femeile trebuie musai să-şi iubeasca vaginul. Nouă, nevaginatilor, respectul pentru el ne este suficient. Dar nici să-l iubim nu e un delict.

O sală ar fi fost mai uşor de dominat şi de făcut să vibreze. Pe terasa “La Şoni”, Diana Giubernea s-a luptat cu muzica de la terasele vecine, cu briza destul de puternică a mării şi cu bătătorul de şniţele din bucătărie. Cu toate acestea, a reuşit să demonstreze de ce este aproape obligatoriu pentru o femeie să urască masculii. A arătat că până şi un bărbat poate învăţa o femeie să-şi iubeasca vaginul. A lăcrimat când a povestit despre vaginul din Bosnia. Toate acestea le-a făcut ţinând în mână cel mai popular simbol falic, microfonul, care, pentru conformitate cu originalul, a dat nişte rateuri la inceput.

(8 august 2008)