La ieşirea din Salonta un bărbat stă la ocazie. Are vreo 30 de ani, poartă costum închis la culoare şi o mustaţă de începător. Opresc să îl iau. Văzut de aproape nu pare român. Aş zice că e polonez. Sau o fi ceh? Urcă la bord fără un cuvânt.

– Centura, zic şi trag cu degetul de a mea ca să mă fac înţeles.

– Jaj, igen! Köszönöm!

Am elucidat dilema cu naţionalitatea. Tocmai când mă întreb unde o vrea să meargă, îmi arată pe o linie suspendată în aer trei puncte consecutive:

– Ciumeghiu, Avram Iancu, Tămaşda.

Mă simt ca maimuța aia din spotul Pepsi – ”To the airport! To the airport!” Înţeleg fără probleme. Îi dau bice.

– Arad? întreabă cu un puternic accent maghiar.

– Nem, Temesvár, compilez două dintre puţinele cuvinte maghiare pe care la cunosc.

Mai zice ceva, dar își dă seama că-s corigent la maghiară și comută pe engleză. Bate admirativ cu palma în bord:

– Volkswagen. Good car!

– Yes, it’s a very good car. I’m very satisfied.

– German cars are very good.

– Yes, they are. Where are you from, mă dau curios. Hungary?

– No, zice tipul. I’m from a little town called… Marghita. Is in the North part of…

– Marghita??? îl întrerup aproape strigat, gata să scap volanul. I’m from Oradea! Nagyvárad! Cum de nu ştii româneşte?

Și îmi spune.
Pasagerul meu s-a născut în oraşul bihorean Marghita, aflat la o oră de mers de Oradea. A copilărit ungureşte şi s-a întâlnit prima dată cu limba română abia la şcoală. A încercat s-o înveţe după aceleaşi manuale ca elevii români, căci pe vremea aceea nu existau manuale separate pentru începători în ale limbii.

Zice că nu i-a fost uşor şi că de multe ori răspundea în română fără să ştie ce spune. Şi-a continuat apoi studiile în maghiară şi, oricum, trăia într-un mediu aproape exclusiv unguresc și probabil nu era prea motivat să înveţe româneşte. Discuţia noastră a continuat, tot în engleză, despre mass-media, despre BBC şi despre radioamatorism, hobby pe care îl are de mulţi ani. Aşa a învăţat limba engleză.

La destinaţie vrea să-mi plătească. Îl opresc, de teamă să nu scoată forinţi. 🙂 Îmi mulţumeşte încă o dată şi speră că ne vom mai întâlni. De ce nu? Lumea e din ce în ce mai mică. Înainte să coboare, îmi lasă cartea de vizită.

Ioi, tulai Iștenem! E prima dată când am dus cu maşina un pastor reformat!