Am început să mă împac cu ideea despărţirii de IMS. Doar primele 24 de ore au fost mai grele. Mi-am dat seama că, prin decizia lui, a încercat să mă scutească de o mulţime de experienţe neplăcute – stat în cuşcă o zi întreagă (Brrrrrrr!), 17 ore de zbor cu avionul (Bleah!), carantină de 2 săptămâni în altă cuşcă într-un adăpost de câini (Huoooooo, rasa umană!), 30 de ore de mers cu maşina în căldură mare (Ptiu, drace!) şi, mai ales, riscul unei capturări de către nişte organe competente (Să mă scutească organele!). Păi, pe lângă toate inepţiile astea, mutarea în comuna primitivă Biharia e upgrade, nu alta.

Peste câteva ceasuri plec. Omul cu drujba de la RDS aşteaptă deja în faţa uşii să-mi taie internetul (Taie-l, nene, şi pune-l pe foc!), IMS şi-a cumpărat valiză aproape roz (Ha ha haaaaaaa!!!!!!!) şi, în genialitatea sa absolută, se pregăteşte să plece la gară (primul om care pleacă în Bali cu trenul, lol!!!!!). Iar pentru un tablou complet al cataclismului, afară a început să plouă.

Rămas bun, dragii mei  oameni! Mulţumesc pentru că m-aţi citit atâţia ani. Să fiţi buni, să faceţi iubire şi să mângâiaţi toţi câinii care vă ies în cale. În fiecare dintre ei veţi regăsi o fărâmă din mine. Iar eu vă voi iubi, la fel ca până acum, complet şi necondiţionat. Uneori chiar nemeritat.

Blogul de dog se opreşte aici. Blogul de om merge mai departe. Cam departe, după părerea mea.