„Neil Diamond este una din marile mele iubiri muzicale. Câteva cântece de-ale lui mi-au marcat copilăria şi adolescenţa. Probabil ştiţi „Song sung blue”, „Hello again”, „Sweet Caroline” sau „Girl, you’ll be a woman soon”. Filmul biografic „The jazz singer”, în care Neil îşi joacă propria viaţă, este unul dintre cele mai dragi mie. Am fost fermecat mereu de timbrul aparte şi căldura seducătoare a vocii lui, dar, mai ales, de modul în care compune şi orchestrează. Neil Diamond continuă şi acum să cânte live cu orchestră, ceea ce doar marii muzicieni fac. Numele lui a rămas pe o listă restrânsă, dar foarte selectă, a celor pe care vreau să-i mai văd în concert. Din păcate, el nu prea vine în Europa, iar eu în America nu mă duc, nici dacă mă invită personal dl Obama. Aşa că nu ştiu cum ne vom întâlni.”

(Extras din cartea „Welcome to my Paradise”, Editura Arca, 2009)

La doi ani după ce scriam rândurile de mai sus, viaţa m-a adus în Australia. Printr-o coincidenţă divină, sejurul meu s-a suprapus cu turneul australian din 2011 al lui Neil Diamond. Ne-am întâlnit pe coasta vestică a Australiei, în frumosul şi liniştitul Perth. După ce am prins, cu noroc, două din ultimele bilete la concert, mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea că o să-l văd. A fost împlinirea unui vis pe care nici măcar n-am avut curajul să-l enunţ.

Concertul s-a ţinut pe un stadion mai mic, de fotbal, aproape de centrul oraşului. Dimensiunea stadioanelor de fotbal în Australia este direct proporţională cu popularitatea sportului rege pe continent. Arenele mari sunt pentru rugby sau criket. A fost primul concert la care am băut vin, nu bere. Vin bun, făcut de australienii care mi-au predat o lecţie despre cum să respecţi calitatea vieţii şi să-ţi preţuieşti timpul liber. S-a vândut şi bere, bere excelentă ca mai toate berile de pe acolo, dar am avut senzaţia că Neil Diamond merge mai bine cu vin. Roşu. Am simţit corect.

După un opening act de jumătate de oră ţinut de Wendy Matthews, cândva o cântăreaţă de prima ligă pe continent, dar respectată profund şi acum, o voce din off ne-a mulţumit că am venit şi ne-a amintit că suntem la un eveniment la care nu se fumează. Ţineţi cont că eram în aer liber. Când orchestra a intrat pe scenă mi-au dispărut primele griji. Mă temeam să nu apară cumva o trupă minimalistă, cum se practică în zilele noastre. Nici vorbă! Neil Diamond vine din vremuri în care se cânta cu instrumente naturale, iar armoniile din cântecele sale o demonstrează. În jurul tobelor şi bass-ului s-au adunat un trombon, un saxofon, un contrabas, un acordeon, vreo două chitare reci, plus trei voci feminine de backing vocals şi un claviaturist, care a completat soundul cu „viorile” sale. Apariţia clasică şi nesofisticată a lui Neil mi-a amintit încă o dată de epoca bunului simţ.

Dupa deschiderea cu „Soolaimon”, s-a dat drumul hiturilor într-un ritm compleşitor – molipsitoarea „Beautiful noise”, suspinanta „Love on the rocks”, iconica „Forever in blue jeans”, delicata „Play me” şi atât de simpla, dar seducătoarea, „Hello again„. Cândva fete, acum mame şi chiar bunici, doamnele au continuat să-l iubeasca tainic pe Neil Diamond, chiar dacă îşi strângeau soţii de mână. „The best band in the world – my band” după cum a descris-o dl Diamant, a continuat cu „Cherry Cherry”, la care s-a dansat în picioare pt prima dată. Am plonjat apoi în 1966, an descris de artist drept tulbure şi neliniştit, pentru cel mai vechi cântec al serii – „Solitary man”.

Deşi a compus o droaie de cântece, Neil a făcut loc în playlist şi unui cover de pe ultimul său album, „Dreams”. Aşa cum estimam, la „Ain’t no sunshine” nu mai e nimic de inventat. Probabil Neil o fi ataşat sentimental de el, altfel nu-mi explic de ce l-a cântat, mai ales nu i se potriveşte prea bine pe voce. Tocmai când mă temeam că o s-o dea pe cover-uri, artistul a revenit la oile lui cu energica „I’m a believer”, începută la păcăleală în cheie lentă, dansată de jumate de stadion şi aplaudată de cealaltă jumătate. S-a vrut a fi un moment de intensitate al concertului, căci după ce piesa şi aplauzele s-au terminat, Neil Diamond ni l-a mai cântat o dată. Şi iar s-a dansat, mai abitir ca prima dată.

La „You don’t bring me flowers”, una dintre vocaliste a făcut pasul în faţă pentru a-i ţine locul Barbrei Stresand, împreună cu care a fost înregistrat originalul în 1978. L-au cântat frumos şi l-au încheiat cu un sărut sensibil, artistic. Speech-ul lui Neil de după cântec a avut ceva din Seinfeld. Pe scurt, mesajul a fost „Domnilor, ele vor doar flori. Nu faceţi greşeala să le cumpărati cadouri practice!” Suspinul general din tribune m-a făcut să mă ruşinez că am făcut cadou de Crăciun o bicicletă roz. Cu „Sweet Caroline” atmosfera s-a încins la maxim. Aşa cum mă aşteptam, a fost cel mai iubit cântec al serii, cu refrenul cântat de toată lumea. Şi acesta s-a cântat de două ori, căci Neil Diamond a avut impresia că putem cânta şi mai bine. Aşa a fost! La bis, Neil a început cu „Cracklin’ Rose” şi a încheiat cu foarte potrivita „I am… I said”, chiar în momentul în care vocea începea să-l lase. Final!

Final??? Nu se poate!!! Dar unde e prea-mult-iubita mea „Song sung blue”? Dar scumpul meu „Brooklin Roads”? Dar „September morn”? Dar înălţătoarea „America”, ce mi-a cântat în cap luni în şir după ce am văzut prima dată „The Jazz Singer”? Am rămas cu ochii mari, cu telefonul în mână (eram pregătit să sun pe cineva la „Song sung blue”) şi cu o mare întrebare: de ce „Ain’t no sunshine”, de ce „I’m a believer” şi „Sweet Caroline” repetate, în loc să fie cele care au lipsit? Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Nu am ieşit dezamăgit de la concert. Am iubit fiecare secundă trăită acolo. Dar n-am bănuit nicio clipă că vor lipsi trei dintre cântecele „mele” atât de dragi. Poate că de „Song sung blue” s-o fi plictisit, iar „America” şi „Brooklyn Roads” le cântă doar în SUA.

Până am ajuns la maşină îl iertasem deja pe dragul de Neil Diamond şi eram din nou euforic. Suficient de euforic încât să nu-mi pese de amenda de 85 de dolari de pe parbriz pentru parcare în zonă cu timp limitat (Cum dracu’ să stau 15 minute la un concert cu Neil Diamond?). Am pornit motorul, am lăsat jos geamurile şi m-am consolat cu „Song sung blue” de pe cd. Faptul că toţi cei care treceau pe lângă noi în drum spre casă au început s-o cânte, mi-a dovedit că nu numai mie mi-a lipsit.

Am fost fericit în seara aceea! Am fost fericit pentru că l-am văzut pe unul din idolii mei, pentru că mi-am amintit cîteva momente din copilărie, pentru că am retrăit senzaţii de mult uitate, pentru că i-am cântat „Hello again” prietenului Fox, pentru că am fost în mijlocul a 10.000 de oameni relaxaţi, frumoşi şi bucuroşi, pentru că i-am cântat la ureche lui Vikki „Play me”. Am fost la fel de fericit ca în urmă cu doi ani, când, în prima mea seară în Bali, la un restaurant de pe malul Oceanului Indian, o formaţie îmi fura gândul şi îmi cânta „Sweet Caroline”.

Dedic concertul şi cronica aceasta surorii mele Mariana, prin care l-am cunoscut pe Neil Diamond, şi prietenei mele Marinela, care m-a întrebat odată „N-ai văzut „The Jazz Singer”? Trebuie neapărat să-l vezi!”

Domnul Neil Diamond a cântat:

1. Soolaimon
2. Beautiful noise
3. Love on the rocks
4. Forever in blue jeans
5. Play me
6. Hello again
7. Cherry Cherry
8. Shilo
9. Solitary man
10. Glory road
11. Ain’t no sunshine (Bill Withers)
12. I’m a believer
13. You don’t bring me flowers
14. Crunchy Granola suite
15. Sweet Caroline
16. Holly holy
17. Hell yeah

Bis:

18. Craklin’ Rosie
19. Brother love’s traveling salvation show
20. I am … I said

Domnul Neil Diamond nu a cântat:

1. Song sung blue
2. Brooklyn roads
3. America
4. Girl, you’ll be a woman soon
4. September morn
5. Red red wine