Prin anii ’80 făcea furori un banc:

Bade Ioane din Hidişelu de Sus (sat bihorean aflat lîngă Hidişelu de Jos, pentru necunoscători) se duce la gară şi cere un bilet de tren pînă la Tokyo. Pentru că nimeni de la gara din Hidişelu de Sus nu auzise cuvîntul acesta, se constituie o comisie formată din casieră, şeful de tură, şeful gării şi profesorul din sat, se consultă atlasul geografic şi se lămureşte problema: Tokyo e un oraş din Japonia. Pînă la urmă, Ioane al nostru îşi primeşte biletul şi pleacă fericit în concediu. După două săptămni petrecute în capitala niponă, bade Ioane se duce la gara din Tokyo şi cere un bilet pînă la Hidişel. Vînzătorul, consultînd ecranul computerului, îl întreabă:

– Doriţi pînă la Hidişelu de Sus sau pînă la Hidişelu de Jos?

Mi-am amintit bancul acesta, atît de reprezentativ pentru diferenţele dintre români şi japonezi, după două zile de străbătut măruntaiele pămîntului. Atunci am realizat că şi aici există un Tokyo de Sus, cu zgîrîie nori şi lumini orbitoare, şi un Tokyo de Jos, un oraş paralel, subteran, cu sute de kilometri de tunele şi staţii de metrou. Ca vizitator, te simţi ca într-un film SF, în care descoperi o întreagă civilizație care trăiește sub pămînt.

În Tokyo nu prea merită să ai maşină. Milioane de oameni folosesc zilnic trenurile și metrourile. Fără această reţea incredibilă oraşul s-ar sufoca. Dacă traficul de suprafață pare optimizat, cel pe șine frizează perfecțiunea. Anunțurile ”Nu vă grăbiți!” sunt la tot pasul. Şi chiar aşa, de ce să te grăbeşti, dacă garniturile vin la fiecare 3-4 minute? În vagoane, display-uri electronice arată exact cîte minute faci pînă la stația dorită, iar anunţuri în japoneză şi engleză îţi spun unde trebuie să schimbi linia.

Stațiile de metrou, unele mai mari decît orașul în care m-am născut, au indicatoare la fiecare pas şi la fiecare colţ. Liniile sunt semnalizate cu culori diferite, iar fiecare stație poartă un cod format din litere şi cifre. Astfel, dacă ți-e greu să memorezi nume ca Shinjuku sau Tajiki, poți să reții mai ușor că trebuie să mergi pe linia roşie (Marinouchi Line) de la M08  la M16, apoi să schimbi la linia gri (Hibiya Line) şi să cobori la H10. Simplu!

Pe peron, oamenii stau aliniați frumos, unul în spatele celuilalt, în dreptul zonelor inscripționate care arată locul unde se vor afla ușile. Firește, trenul oprește exact în dreptul lor. Din grijă pentru sexul frumos, în orele de vîrf, anumite vagoane sunt rezervate doar femeilor. Nimeni nu încalcă regula, înafară de unii turişti aiuriţi. Aşa se explică de ce m-am considerat odată cel mai atrăgător bărbat din vagon. Pentru că eram singurul.

În trenuri, interacţiunea între oameni este inexistentă. Fiecare e cufundat în lumea lui – citeşte, textează pe mobil, navighează pe internet, ascultă muzică sau urmăreşte filme. Aproape toată lumea ţine în mînă un device electronic sau o carte. Cei care nu fac nimic din toate acestea, dorm, cu excepţia celor care stau în picioare.

În trenurile din şi de sub Tokyo am văzut cei mai mulţi oameni dormind, semn că viaţa aici e grea şi solicitantă, iar drumul de acasă la serviciu e, uneori, foarte lung. Seara, pe la 7-8, străzile şi trenurile sunt pline de oameni care se întorc de la muncă. Se vor opri undeva să ia cina şi vor ajunge acasă abia peste o oră-două. Dimineaţă, la ora 7, vor pleca din nou la serviciu. Asta explică oboseala de pe feţele multora.

Cu toate acestea, metroul poate fi scena unor întîmplări ireale pentru un est-european, întîmplări care demonstrează pe ce valori este construită societatea japoneză. Am să vă povestesc două dintre ele în episodul viitor.

Lecţia japoneză (VI) – Două întîmplări mici, dar mari

Va urma