Captivat de călătorie și de experiențele trăite, am ignorat o durere de gât care a tot crescut de la o zi la alta. Amigdalele mele fac figuri de câte ori se întâlnesc cu toamna. Așteptând să treacă de la sine, m-am trezit într-o dimineață că abia pot înghiți. Cu o poftă nebună de antibiotice, am sunat la recepția hotelului. Am întrebat dacă au un doctor, pentru că am o problemă cu gâtul.

Vocea care a ridicat receptorul nu m-a înțeles, așa că m-a pasat altcuiva. Am repetat povestea – „Am o problemă cu gâtul și aș vrea să știu dacă aveți medic în hotel.” Persoana mi-a promis că va reveni curând cu un telefon. Peste 15 minute m-a sunat managerul de la front office, care, cu profesionalism în glas, m-a întrebat ce problemă am cu aparatul de aer condiționat. Așa că m-am dus la spital.

Am ales special un spital universitar, cu speranța că voi găsi un doctor vorbitor de engleză. Eroare totală! După ce domnița de la recepție s-a uitat la mine de parcă aș fi avut trei perechi de coarne, a chemat o colegă, care la rândul ei a chemat o alta și, împreună, au făcut un cenaclu de limba japoneză în fața durerii mele. Abia după ce le-am arătat gâtul și am făcut „Aaaaa!” ca măgarul, m-au trimis să citesc un panou imens, care m-a lămurit că programul ORL-istului se încheiase.

„Farmacy? Drug store?” am întrebat deznădăjduit? Draci! Pe planeta Japonia, nimeni nu a auzit asemenea cuvinte până acum. N-am renunțat. Am luat un pix și le-am desenat simbolul universal al farmaciilor, acela în formă de cruce. Nimic! Neavând încotro, mi-am luat crucea în spinare și am plecat la urgențe.

Acolo am dat peste un alt individ bâtă la engleză, care m-a pus să completez un formular. Iată-mă, așadar, în fața unei noi provocări în viața mea – un formular în limba japoneză. M-am uitat la el cu aceeași privire cu care, în prima zi din clasa I, m-am uitat la Abecedar. M-a salvat vocea lui Obi-Wan Kenobi: „Lulu, use the Force!” Am închis ochii, m-am lăsat condus de Forță și am reușit să-mi scriu numele, data nașterii, numărul pașaportului și hotelul în câteva căsuțe alese la întâmplare.

După ce am predat formularul, am revenit la comunicarea prin semne, prin care omul mi-a transmis să aștept. Totuși, gândul că voi avea de-a face cu un medic cu același nivel de limbă engleză, care mă va interna la ginecologie în loc să-mi trateze gâtul, m-a făcut să abandonez. Cu gâtul și cu nervii în pioneze, l-am anunțat pe om că eu plec tai-tai. M-am auto-externat cu furie, urându-le de „gâții mă-sii” tuturor halatelor ieșite în cale.

Oameni buni, dacă vreți să călătoriți în Japonia, vă recomand să învățați limba japoneză înainte. E greu să găsești un vorbitor de engleză în țara asta minunată. Să nimerești un restaurant unde există meniu tradus în limba engleză e semn de mare noroc. Chiar dacă întrebarea ți-a fost înțeleasă, răspunsul va fi dat în japoneză. Mi-am adus aminte de Cambodia, o altă țară în care am simțit din plin handicapul limbii. Dar combodienii au măcar scuza sub-dezvoltării și a lumii a treia.

Am încercat să găsesc o explicație pentru această îndărătnicie de a învăța o limbă străină. Cred că, ignorând orice limbă străină, japonezii se protejează pe ei înșiși. Japonia e o țară în care se intră ușor, dar se pătrunde greu. Odată intrat, te izbești de obstacole și ziduri mai impenetrabile decât zidurile reale. Barajul limbii este unul dintre ele. Probabil că dacă Japonia ar deveni prea tourist friendly, esența societății s-ar dilua, tradițiile și-ar pierde din consistență, lucrurile ar fi înțelese mai ușor, totul ar deveni mai comercial.

La începutul serialului spuneam că Japonia e o țară greu de înțeles. Poate că așa trebuie să fie. Pe lângă asta, japonezii nu prea par să se omoare nici după turiști străini, nici după globalizare. Globalizarea e bună pentru ei atâta timp cât vine cu traducerea la pachet. În rest, le e bine împreună și nu vor să lase pe nimeni să le strice lumea. Îi înțeleg.

Lecția japoneză (XIII) – În loc de încheiere

Va urma