În 2006, în timpul unui meci de fotbal, m-am îmbolnăvit de fractură de piramidă nazală şi mi-am organizat gala de retragere din sportul rege. Aseară m-am reîntors! Încă nu sunt sigur că mesajul de convocare nu mi-a fost trimis din greşeală, dar important este că m-am dus şi, mai mult, am prins prima echipă.

Din postura de rezervă de lux, care a lustruit banca vreme de 8 ani, a trebuit să înlocuiesc un jucător care s-a accidentat în urmă cu o săptămână la berile de după meci şi a intrat cu bicicleta într-un stâlp.

Meciul s-a desfăşurat în nocturnă. Încă din primele minute m-am infiltrat periculos în careul mai umbros al adversarilor (două becuri din suprafaţa lor de pedeapsă erau arse), dar am ratat două ocazii unu la unu cu portarul.

Şuturile mele au avut un asemenea nivel de dificultate, încât portarul le-a apărat fără să-şi folosească mâinile. Am dat şi câteva pase foarte bune pentru adversari, dar nimeni nu mi-a mulţumit pentru ele.

După 10 minute de alergare sus-jos căutam deja tubul de oxigen şi nu-l găseam nicicum. Plecam în atac şi rămâneam acolo precum Cristiano Ronaldo. S-a făcut repede 4-1 pentru duşmani, scor la care m-am auto-retrogradat în funcţia de ultim apărător – portar. Fără mănuşi, că doar nu-i iarnă.

Mutarea tactică a avut efecte devastatoare pentru adversari. Jocul echipei noastre a devenit mult mai legat şi a căpătat consistenţă. Fazele de poartă ale colegilor mei s-au înmulţit, la fel şi golurile adversarilor.

La 6-1 îmi recăpătasem deja suflul şi eram pregătit pentru victorie. Am renunţat rapid la idee după ce am blocat un şut cu toate cele patru membre (puţin a lipsit să nu fie cinci), şutul fiind atât de năpraznic încât ceasul de la mână mi-a sărit în corner. Apoi am mai luat repejor 3 goluri, că era super-promoţie.

În timp ce eu mă odihneam între buturi şi învăţam numărătoarea până la 9, ai noştri, băieţi muncitori, au mai înscris 5 bobiţe şi au mai redus din handicap (din handicapul de a mă avea coechipier). De remarcat, spre lauda mea, că n-am luat nici măcar un singur autogol! 

N-am apucat să egalăm, fiindcă meciul s-a încheiat abrupt. Ne-a scos de pe teren o femeie cu sâni mari, că, cică, ne expirase timpul. Draga de ea, nici nu ştie cât adevăr i-a ieşit pe gură! Ne-am conformat fără să crâcnim, deşi habar n-aveam cât e ceasul. Mai ales eu.

Lucian Cremeneanu