Ploaia trecuse. Curcubeul imens trona superb deasupra dealului. Atât de aproape! „Haideţi să ne urcăm pe el!” am strigat. Câţiva m-au urmat entuziaşti. Dar elanul le pierea pe măsură ce ne împlântam în glod. Curând am rămas singur.

Gâfâind am ajuns până la jumătatea urcuşului. Curcubeul, tot mai departe. M-am întors trist, sleit de puteri, cu noroi pe uniformă până la brâu. Mama s-a prins de cap: „Unde ai fost, nesimţitule???” „Am vrut să mă urc pe curcubeu.” M-a bătut ca-n filme.

Din cărticica mea preferată, Oac, o simplă broscuţă dintr-un lac, îmi zâmbea călare pe curcubeu. Eu nu putusem.

Lucian Cremeneanu