Trecea zilnic prin faţa geamului meu. Blondă, creaţă, frumoasă, cu mers legănat şi zâmbet firav, cu aceeaşi expresie semi-absentă pe faţă. A trecut îmbrăcată de iarnă, apoi de primăvară, dezgolită pentru vară, acoperită pentru ploile toamnei şi, iar, îmbrăcată de iarnă. Mă bucuram s-o văd.

Nu ştiam nimic despre ea, nici măcar cum o cheamă, deşi, cumva, făcea parte din viaţa mea. Ştiam doar că iese dintr-un bloc vecin. Era cunoştinţa mea necunoscută.

Odată, într-un magazin, m-am pomenit în faţa ei. „Tu stai pe Aradului?” am îngăimat. „Nu”, zise sec şi trecu superioară mai departe. În ziua aceea a murit.

Lucian Cremeneanu