Când cărucioarele li s-au intersectat s-au privit câteva clipe. Ea cu ochi mari şi iscoditori, el blazat, trist, parcă depresiv. Mogâldeaţa i-a arătat dinţii abia răsăriţi în cel mai curat zâmbet din lume. A primit înapoi un surâs amar de sub o mustaţă neîngrijită.

Se bucurau fiecare în felul lui de soarele unei toamne care uitase să plece. Pentru ea umbletul era necunoscut, în timp ce el îl uitase. Ea ar fi dat timpul pe repede înainte, el l-ar fi dat mult, mult înapoi.

În urma lor au rămas doar frunzele ruginoase, martorele unei întâlniri irepetabile. Apoi a venit iarna.

Lucian Cremeneanu