“Hai să lăsăm fereastra deschisă”, mi-a spus îmbrăcată în negru de femeie. Am deschis-o larg. Afară, furtuna creştea ameninţătoare. Crengile vişinului se iţeau curioase la geam, apoi se ascundeau ca nişte copii puşi pe şotii, care trag cu ochiul în camera părinţilor. Vântul intra şi ieşea după cum vroia, răcorind camera într-o clipă.

„O să plouă curând!” La adăpost, corpurile noastre, unul alb, unul de ciocolată, se cunoşteau. Unul lângă altul, unul peste altul, unul într-altul.

Treptat, furtuna obosită se apucă şi ea să tragă cu ochiul la întâmplările din aşternuturile roşii.

Apoi, dintr-o dată, s-a făcut dimineaţă.

Lucian Cremeneanu