Sala Teatrului a fost prea mare pentru ediţia Dialoguri Interioare de marţi, 24 martie, care l-a avut invitat pe actorul Ion Caramitru. Doar jumătate din locuri au fost ocupate. Iar pe scenă n-a fost chiar un dialog, ci mai degrabă o conferinţă. Din motive necunoscute, moderatorul şi realizatorul Radu Vaida a considerat că e mai bine să nu-şi facă un plan de discuţie, ceea ce a dus la abordări amatoriceşti de genul „Vorbiţi-ne despre ce vreţi dvs!”…

Din fericire, Ion Caramitru este un foarte bun orator, cu competenţe pe toate palierele: amintiri, teorii, păreri, umor. Şi-a deschis tolba şi ne-a purtat prin tenebrele meseriei de actor, prin lumea Teatrului Naţional din Bucureşti, a UNITER-ului, prin culisele Revoluţiei, ale Ministerului Culturii (pe care l-a păstorit vreme de 4 ani, sub 3 prim-miniştri), prin Eminescu, Shakespeare şi prin câteva personaje grandioase.

Şi-a amintit cum a dat mâna cu Ceauşescu: „Nu s-a uitat o clipă la mine. Vă daţi seama câte lucruri poţi afla despre caracterul unui om dintr-un simplu gest ca acesta?”. Ne-a explicat cu lux de amănunte că nu a spus „Mircea, fă-te că lucrezi!”, la TVR, în decembrie ’89, ci „Mircea Dinescu, poetul nostru naţional, lucrează”. A relatat cu acurateţe scena din şedinţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 1990, în care Silviu Brucan a sugerat că el, Caramitru, ar trebui să fie candidatul FSN pentru preşedinţie („Am râs ca o capră!”).

Ion Caramitru îi consideră pe actori „muncitori asupra cuvântului” şi crede că urcatul pe scenă este un act împotriva naturii: „Omul nu s-a născut ca să zboare, să se scufunde în adâncurile oceanelor sau să se urce pe o scenă în faţa altor oameni”. A detaliat cu însufleţire peste medie modul în care abordează un poem: „Poetul are un moment de ardere, de incandescenţă creatoare, scrie poezia şi apoi ea încremeneşte în pagină. Eu trebuie să descompun acea bucată de rocă în lava vulcanică din care a fost creată pentru ca să ajung la esenţa ei”.

Ion Caramitru colecţionează icoane şi ouă încondeiate, cumpără mobilă brâncovenească; îi plac negrul şi kakiul şi se declară veşnic îndrăgostit de femeie. Spune că teatrul de mâine depinde foarte mult de modul în care va fi surprinsă realitatea de azi. Şi mai crede ceva: că nu avem dramaturgi, că în România nu s-a învăţat încă libertatea scrisului. Dar se consolează cu faptul că „talent avem, slavă Domnului!”.

Îmi place proiectul Dialoguri Interioare şi regret că nu adună mai mulţi spectatori. Cu câteva mici ajustări, ar putea deveni mai atractiv: mutarea într-o sală mai mică (sau mutarea publicului pe scenă), o promovare mai targetată în funcţie de personalitatea invitată, un plan de discuţie mai viu, fără nesfârşite politeţuri şi perieri inutile. Şi poate ar fi bine ca publicul să pună întrebările în scris. Astfel am putea scăpa de anumite inepţii ale unora, care nu ne fac nici cinste, nici plăcere.

Dar, cum în orice rău este şi un bine, şi întrebările nepotrivite pot aduce răspunsuri memorabile. La insistenţele unui spectator pe tema bolilor lui Eminescu, Ion Caramitru a oftat „ce mai contează?” şi a completat cu o vorbă de duh care va deveni virală: „Dacă sifilisul ar fi condiţia geniului, l-aş lua şi eu mâine”.

Lucian Cremeneanu