Recent s-au împlinit 27 de ani de la prima nuntă la care am fost DJ. Cineva m-a întrebat care a fost cea mai grozavă dintre sutele de amintiri pe care le-am adunat. Am ales-o pe asta.

Era vară, era duminică, era ora 3 după-amiaza, era cald ca în Sahara. Restaurantul în care nunta abia începuse avea ferestre uriaşe orientate spre soare. Eram ca într-un acvariu, temperatura creştea cu un grad pe minut. Cele câteva aparate de aer condiţionat de birou aveau efectul unui evantai de madamă la vârsta bufeurilor.

În ciuda condiţiilor extreme, ringul era plin. La un moment dat, rumoare! „Opreşte muzica!” îmi spune mirele. Unui invitat i se făcuse rău şi căzuse. Abia după ce dansatorii s-au dispersat l-am văzut pe bietul om întins la pământ. Avea vreo 60 de ani. S-a telefonat imediat la Salvare, iar o asistentă medicală, invitată la nuntă, a început să-i acorde primul ajutor. Sfaturile medicale şi băbeşti au început să se amestece din toate direcţiile.

Când a ajuns, Salvarea n-a mai putut salva nimic, ci doar a constatat decesul. Vestea s-a răspândit într-o secundă, îngrozindu-ne pe toţi. Apoi a început să circule povestea omului: ieşise de câteva zile din spital, unde fusese internat după ce se curentase la reţeua electrică de înaltă tensiune! Recomandările medicilor fuseseră clare: fără efort fizic, fără alcool, fără căldură. Adică exact opusul a ceea ce făcuse nefericitul în ultimele sale ore.

Am făcut un consiliu fulger cu mirii, părinţii lor şi naşii. Ce facem? Oprim nunta? O reprogramăm? S-a decis că evenimentul va continua. „Servim masa în continuare. Nu putem arunca tot ce s-a pregătit”, au zis mirii. Patronul sălii de evenimente, un predicator creştin de mâna a treia, mi-a cerut microfonul şi le-a adresat câteva cuvinte invitaţilor şocaţi. A fost cel mai prost speech pe care l-am auzit în viaţa mea, dar, cumva, a dat bine, a avut un efect liniştitor asupra oamenilor.

Am trecut pe muzică clasică, ceva pian foarte discret şi m-am apucat să regândesc programul muzical. În loc de distracţie şi dans părea că ne aşteaptă un soi de priveghi cu cinci feluri de mâncare. Trebuia să refiltrez mental tot playlistul şi să elimin orice referinţă nepotrivită la ceea ce tocmai se întâmplase.

S-a servit supa şi, încet-încet, invitaţii şi-au dat drumul la vorbă. Am schimbat pe ceva melodii vocale foarte soft, iar după o oră şi ceva, am pus nişte balade şi am ridicat puţin volumul. Era în continuare foarte cald.

În ciuda estimărilor mele pesimiste, invitaţii aleseseră să rămână. După ce s-a servit şi felul principal, mireasa şi mirele s-au dus pe ring şi au început să se legene uşor. Li s-au alăturat naşii, apoi încă două-trei perechi de prieteni. Încet-încet, ringul s-a umplut din nou. Orice melodie ritmată, care îmbia la zbenguială mi se părea nepotrivită, dar ştiam că nu voi putea continua tot cu melodii lente. Cu timpul, am mărit şi beat-ul. Ce a urmat a depăşit imaginaţia mea.

La câteva ore de la tragicul eveniment, invitaţii aglomeraseră ringul din nou. Se dansa în draci, cu foc. După tort s-a ajuns la chiuituri, urlete şi dansuri pe mese! De la pupitru priveam stupefiat, cu senzaţia că jucăm toţi într-un film de Kusturica. Apoi mai puneam o melodie, iar nebunia continua.

Încercam să înţeleg ceva, dar nu era nimic de înţeles. Era doar viaţă în formă pură, iar viaţa nu poate fi înţeleasă uşor. Energia care răzbătea dinspre ring avea în ea ceva brutal, pre-apocaliptic. Părea că lumea se va termina a doua zi şi toţi voiau să mai tragă o ultimă distracţie, după care să piară cu zâmbetul pe buze.

Niciodată n-am simţit din partea unor oameni o asemenea dorinţă sălbatică de distracţie. Vâjâitul morţii părea să le fi reamintit tuturor că viaţa e scurtă şi nimeni nu ştie când se termină. Oamenii îi trăgeau un şut în fund doamnei cu coasa şi o izgoneau prin dansuri ce păreau ritualice. Nunta celor doi se transformase într-un imens omagiu adus vieţii.

La final, mirii mi-au mulţumit cu lacrimi în ochi! Fusese, într-adevăr, cel mai dificil program muzical din viaţa mea, dar le-am spus că nu mie trebuie să-mi mulţumească: „Oamenii ăştia minunaţi, prietenii şi apropiaţii voştri, v-au salvat nunta. Au făcut totul ca să alunge amintirea acelui incident nefericit şi să vă facă ziua fericită. Lor să le mulţumiţi!”

De la acea zi de pomină au trecut 8 ani. Ramona şi Florin sunt părinţi, au două fetiţe. De câte ori ne întâlnim ne bucurăm de revedere şi ne întrebăm de noutăţi şi de sănătate. Nu vorbim despre ce s-a întâmplat atunci, dar în privirile noastre există ceva ce, până acum, doar noi înţelegeam.

Lucian Cremeneanu