După concertul ”Gringotronic” de la Oradea al lui A.G. Weinberger, m-a abordat un domn: ”Abia aștept să văd ce veți scrie despre concert în Bihoreanul. Pentru că și eu cred că o să scriu ceva.” I-am dat adresa de mail și l-am rugat să-mi trimită cronica, cu promisiunea că i-o public pe site-ul meu personal. Omul, care semnează cu pseudonimul Zedih Imahi,  s-a ținut de cuvânt, așa că mă țin și eu. Vă invit să-i citiți cronica neromanțată, după cum a definit-o chiar dumnealui. (Lucian Cremeneanu)

Filarmonica Oradea, miercuri, 29.03.2017, orele 19:00

A.G. Weinberger sau D.J. Weinberger?

Promisiuni mari, așteptări mari de la un mare artist! În general, totul a fost OK, dar…

La intrarea în sală rulau pe ecran trei imagini consecutive: una cu inițialele artistului așezate într-o geometrie masonică, a doua cu 4 semne/simboluri despre care nu am înțeles de ce sunt asociate astfel (semnul universal pentru numărul pi, Steaua lui David, simbolul flower-power, născut în timpul războiului din Vietnam, și semiluna musulmană), iar pe a treia imagine scria ”Matei 7:7”, adică „Cere și ți se va da!”

Niciun inițiat cu care am intrat în discuție nu a reușit să înțeleagă asocierea celor patru semne, dar nici nu am insistat. Ce interesant că cei născuți în anii ’60-’70 nu au reușit nici acum, în prag de pensie, să depășească acest sindrom al simbolului „Pace în Vietnam”, deși conflagrația care a născut acest simbol s-a încheiat din 1973.

Nicio generație de artiști, din niciun domeniu, de atunci încoace, adică din epoca flower-power, psihedelic și hippy, nu a mai reușit să creeze ceva nou, care să aibă același impact. Or fi toți doar epigoni? Nici acum nu au reușit să treacă la un nivel superior Woodstock-ului, deși cei mai mulți nu erau născuți în 1969 sau aveau 1-2 ani.

Attila (am uitat ce înseamnă G. și se pare că nimeni nu știe exact) a intrat pe scenă bătrânește, fără un cuvânt, și a început să opereze la mai multe device-uri, mixând ritmuri, sunete de tobe, tamburine, castanete, chitară, apoi, tot fără un cuvânt, s-a așezat pe scăunelul său și a început să cânte și să ne încânte.

Ca instrumente, două chitare acustice amplificate electric un steel guitar, de fapt tablesteele guitar, o tamburină/drum electronică și o muzicuță.

La nici 52 de ani, Attila pare ceva mai în vârstă decât vârsta sa biologică. Metamorfoză în înfățișare (de la plete, cioc și barbă rock la barbă evreiască lungă și albă, de la șapcă sau pălărie Guns’n’Roses la pălăriuță evreiască), în îmbrăcăminte (purta o cămașă cu gât rusesc, cu mâneci clopot până la coate, vestă neagră de husar și o pălărie evreiască, deci puțin ostentativ, prea caracteristic minorității sale etnice, cu toate că nu era un spectacol folcloric ce reprezenta o etnie).

Pe același ecran au început să ruleze continuu imagini suprapuse cu mari cântăreți de blues, jazz, soul, fotografii de la începutul secolului XX, primul și al doilea război mondial, holocaust, explozii, arme, incendii, agresiune, criza din 1929, toate simulând că sunt suprapuse pe pelicule pe celuloid deteriorate, chiar arse parțial sau distruse.

Continuu, continuu, la nesfârșit, obositor… Sunt sigur că nu au plăcut celor mai mulți din sală, deoarece te încărcau negativ, iar noi nu pentru aceasta am ales să participăm la spectacol. Altceva așteptam să ne transmită, pentru că pur și simplu altceva ni s-a promis.

Degeaba lăuda și privea Attila cu mândrie imaginile, despre care spunea că sunt viața lui, ele au devenit foarte obositoare, iar după un timp chiar inutile, iritante sau cel puțin neproductive.

Experimentul sintetic de one man band, când un mare artist alege să fie DJ 60-70% din concert și devine robul memory stick-ului, nu este tocmai pe placul meu, dar înțeleg rațiunile materiale.

De multe ori nu mai știai ce se aude din difuzoare după ce Attila așeza chitara în suport și se îndeletnicea pe cele 4-5 laptopuri să caute și pornească ritmurile pentru următoarea piesă. În acel interval dintre două piese continua să se audă melodia anterioară. Oare ce auzeam noi era înregistrarea ritmurilor, a unor instrumente, un play back, un memory stick? Nu știu! Dar, uneori, chiar mă simțeam eu jenat!

În locul lui aș fi ales să cânt în picioare, cu o chitară, chiar unplugged, fără alt acompaniament preînregistrat și remixat, ca mulți alți cantautori sau folkiști, cu fața la public, să am o conexiune directă cu acesta și să-i transmit ceea ce vreau eu să transmit, nu device-urile.

Glumele, ironiile, sarcasmele, toate dorind să transmită superioritatea sa față de toți ceilalți, dar și remarcile sale mi s-au părut unele sexiste, altele misogine (povestea cu axul, cu șprițul etc.), uneori prea fără perdea de la un artist considerat și perceput cult. Iar remarca ”Am venit de pe altă planetă, din viitor, să cânt muzică din trecut pentru cei din prezent” a fost pur și simplu un kitsch.

Încercările de recitare a unei poezii proprii (de pe volumul ”Singular”, despre care autorul speră ca să ajungă și la Oradea cândva), a fost un experiment nereușit. Poezia este un alt tărâm artistic, deocamdată nu al său. Nu e musai ca un mare chitarist să fie și poet, și încă unul bun.

Poate te poți exprima mult mai bine pe tine însuți într-o altă formă artistică dacă crezi că ai epuizat-o pe cea în care te-ai consacrat, nu trebuie neapărat să imiți pe alții. Nu toți artiștii din domeniul muzical pot fi un nou Bob Dylan și să candideze la Premiul Nobel în alt domeniu decât cel care i-a consacrat.

De altfel, Attila a și interpretat o piesă de-a lui Bob Dylan, vă las pe voi să ghiciți care. În rest a folosit cam des și cam mult ”Oh, yeah!” și ”Oh, baby!” repetat fără rost de zeci de ori.

Deci, ”Gringotronic” nu este nimic din ceea ce cunoașteți din concertele anterioare ale lui A.G. sau muzica sa de pe cd-uri, în care chiar el se identifică drept Mr. Blues.
Dar profesionalismul său răzbate peste orice device-uri, vocea declamatorie este puternică, de aceea cred că nu ar trebui să amestece sau mixeze astfel stiluri diferite de muzică.

La recomandarea sa, după concert, m-am grăbit în hol, unde soția sa, Raluca, vindea cd-uri. Deși am fost printre primii acolo, ”Nashville Calling”, albumul din 2006, nominalizat la Grammy, nu se mai găsea în galantar. Se găsea, însă, din belșug cd-ul din 2015, ”Mighty Business”, înregistrarea unui concert din mai 2009, de la Hard Rock Cafe din București.

Acasă, încărcat încă de adrenalină, m-am consolat de trei ori la rând cu cd-ul până la ora 3 dimineața. Fără cuvinte! Și D.J. Weinberger a dispărut în uitare, poate meritat, poate nemeritat. Dar a revenit acel A.G. pe care îl cunoaștem!

Oh, yeah! ACESTA este A.G. Weinberger! Unic, de neegalat! Asta am vrut să ascult! De asta aveam nevoie! Așa ceva vreau să văd și să ascult pe o scenă!

Mulțumesc A.G.!

Zedis Imahi