Etichete

, , , , ,

L-am reîntâlnit pe AG Weinberger în recepția hotelului Dacia-Continental din Oradea. Ajunsese cu o zi înainte de la Budapesta, își petrecuse seara la taclale cu vechiul său prieten și colaborator Florian Chelu și se pregătea să plece mai departe, spre Târgu Mureș. Orădeanul devenit bucureștean stă la hotel când vine în orașul natal.

”Aici nu mai am nimic, înafară de amintiri. Orașul ăsta m-a rejectat. Păi dacă nu am acces, nu pot să vin să cânt… Dacă îl lume se scrie despre mine că sunt din Oradea și port drapelul Oradiei în toată lumea, unde nu știu dacă a ajuns vreodată vreo veste despre orașul meu, atunci am și eu pretenția să fiu tratat în consecință.”

O mai veche apăsare a artistului ce nu se simte apreciat suficient acasă. Dar discuția s-a purtat mai mult pe tema noului său album.

L.C.: De ce REBORN?

A.G.: Pentru că anul 2018 a însemnat pt mine o închidere a unui ciclul și deschiderea unui altul, atât personal cât și profesional. Mai exact, m-am căsătorit pentru prima dată în viața mea. Deci sunt un proaspăt soț tânăr (râde).

Discul acesta reprezintă o propunere estetică destul de ciudată și rară. Nu degeaba am apelat la muzicieni de jazz, pentru că aveam nevoie de limbajul lor de exprimare, care se amestecă și se îmbină foarte bine cu felul meu de cânta la chitară blues și rock. E o fuziune care văd că este apreciată și plăcută peste tot în lume.

Nu degeaba albumul este pe lista top 50 RootsMusicReport.com la categoria blues și blues-rock, unde se adună cele mai bune și ascultate albume din lume. Sunt acolo de 7 săptămâni deja, în prima jumătate a topului 50 (locul 30, în coborâre de pe 24, la data interviului, n.a.). Asta mă umple de bucurie și de mândrie. Deja mă pune în altă ligă. Am devansat artiști cu case de discuri și mecanisme de promovare puternice în spate.

RootsMusicReport.com este un clasament alcătuit automat pe baza unui algoritm care adună prin amprentare digitală playlist-urile de la radiouri si podcasturi din toată lumea.

L.C.: Cum ți-ai găsit muzicienii?

A.G.: Sunt o echipă de muzicieni din Ungaria, pe care i-am văzut în 2017, în București, la Centrul Cultural Maghiar, într-un concert de jazz. Imediat am știut că asta e textura, estetica muzicală pe care mi-o doream pentru următorul album.

După concert ne-am dus la cină, m-am prezentat, le-am zis că vreau să fac un album cu ei, iar ei au zis ”Da”. Asta se întâmpla în noiembrie, în februarie eram deja în studio. Discul a fost înregistrat în Budapesta.

L.C.: Ei mai cântaseră blues înainte?

A.G.: Nu. Doar basistul mai cântase o perioadă cu Hobo Blues Band. Chiar există un filmuleț ”Making of…” unde fiecare spune cum ei nu au mai fost în astfel de situații dar cum s-au descoperit fiecare cu niște abilități pe care nu le intuiau.

L.C.: Cine a fost producător muzical?

A.G.: Eu.

L.C.: E bine să fie producător cel care și cântă pe disc?

A.G.: Sigur, pentru că am deja acea capacitate de a fi obiectiv. Producătorul este ca regizorul unui film. Albumul meu ”Nashville Calling” a fost produs de Tom Hambridge, cu multe premii Grammy. Eu am produs încă câțiva artiști în România. Înafară de ”Nashville Calling” îmi produc singur albumele. Acesta este un proces tehnologic care se poate învăța, inclusiv detașarea obiectivă de propria ta persoană. Ești o persoană care înregistrează în platou, și o cu totul alta în sala unde e mixerul.

L.C.: Ce aduce în plus albumul ăsta față de celelalte albume ale tale?

A.G.: O sensibilitate pe care nici eu nu bănuiam că o am. Se aude prin texte, se simte prin rezolvările armonice. Balada ”Just One Minute”, spre exemplu, care vorbește despre vulnerabilitatea sufletului bărbătesc. Și noi putem fi foarte ușor supărați, vulnerabilizați, putem deveni victime… Și noi putem purta tricoul cu ”Me Too”. 🙂

L.C.: Are legătură sensibilitatea asta cu schimbările pe plan emoțional despre care ziceai?

A.G.: Sigur. Piesele sunt rezultatul vieții mele. Dacă scrii un cântec, acolo trebuie să se regăsească viața ta. Eu nu cred în oameni care cântă poeziile altora. Dacă ești cant-autor, trebuie să scrii și textele, înafară de cele 4 acorduri pe care le știi.

L.C.: Cine mai cântă blues în România?

A.G.: Să știi că nici eu nu cânt blues. Eu nu sunt blues-man.

L.C.: Va fi greu să îți dezlipești eticheta asta în următoarele trei vieți.

A.G.: Mda… Există două direcții, mai ales acum, în epoca culturală a post-adevărului. Există direcția retro, în care lumea se inspiră din trecut, și există meta-stiliștii, care nu pot fi băgați în cutiuțe. Eu mă consider un meta-stilist. Pe mine nu mă interesează cutiuțele. Eu caut un sens al eliberării și, cu uneltele pe care le dețin și cu vocabularul meu muzical, îmi permit să mă exprim într-un fel unic și irepetabil.

L.C.: Dar publicul cum mai e?

A.G.: Este un component indispensabil în toată povestea asta. Să știi că publicul este foarte curios. Când vine la spectacol, stă frumos pe scaun și își zice: ”Bun. Am venit, ia să văd cum mă convinge, cum se ocupă de mine, cum mă face să râd sau să plâng?”

El nu vine acolo pentru lecturi, să nu uităm că e vorba de o industrie de divertisment. Publicul simte când spui adevărul sau inventezi, în neștiință de cauză. De aceea concertele mele sunt aparte, pentru că eu spun și cânt doar prin ce am trecut eu.

L.C.: Definiția blues-ului a la A.G. Weinberger?

A.G.: Blues-ul este amintirea unor dureri ancestrale, pe care numai minoritățile le pot avea. Ăsta e un filon foarte important. Majoritarul nu are cum să simtă această adâncime care dă conținut acelei note care se întinde pe o coardă de chitară. Altfel o să mimeze ceva ce nu este a lui, o să-și dea cu părerea, devine impostor. Devine un produs fals, laș și mincinos.

L.C.: Și așa, la final, ajungem la casele de discuri…

A.G.: Eu poate că sunt singura casă de discuri din România! Știi de ce spun asta? Pentru că o casă de discuri trebuie să aibă o unitate stilistică, un moto, o convingere artistică. Casele de producție din România oferă o salată, nu putem vorbi sub nicio formă de unitate stilistică. Prin urmare nu sunt case de discuri, ci niște consignații digitale.

Ei nu mai investesc în nimic. Lăcomia, corupția, ticăloșia și prostul gust au dus la acest deznodământ. Mai spune-mi tu mie o casă de discuri din România care are o unitate stilistică și nu s-a dezmințit de crezul său artistic și este consecventă!

L.C.: Știu una… Soft Records, a lui Romulus Arhire.

A.G. Da… Așa-i. Atunci suntem doi. Ceea ce e prea puțin.

Lucian Cremeneanu

REBORN, povestit piesă cu piesă de A.G. Weinberger:

  1. Wang Dang Doodle – Piesa pentru care eu voi fi arestat de către Blues Police. 🙂
  2. Sweet Little Number – Un remake din mine însumi. 🙂 În 96 a apărut pe primul disc, acum sună altfel. Este povestea unui flirt cu o fată ce lucra într-un bar din Istanbul, ca picoliță, mi se pare. Prietenul cu care eram mi-a atras atenția că e minoră. Avea doar 17 ani… și așa am scăpat nearestat. E nasol să fii arestat în Turcia.
  3. On The Wrong Side – Asta este piesa pentru radio, o piesă declarativă. S-a născut în urma unui interviu pe care l-am acordat unui portal grecesc și în care vorbeam supărat despre hegemonia artiștilor americani care ne inundă spațiul de lucru fără viză și taxe, în timp ce noi nu putem merge într-o reciprocitate în SUA. Pe mine mă scoate din sărite asta, nu e echitabil.
  4. The Fool’s Lucky Day – La piesa asta l-am invitat pe Bob Margolin, chitaristul lui Muddy Waters, o legendă, ca să cânte la slide guitar. Eu i-am trimis track-ul, el și-a înregistrat partea și mi-a trimis-o înapoi. Ne-am cunoscut în Las Vegas.
  5. It Wouldn’t Be Enough – Un alt remake de-al meu. E despre relația bărbat femeie din perspectiva bărbatului sincer.
  6. Slippery Slope – O piesă instrumentală în tradiția lui Danny Gatton.
  7. Just One Minute – O baladă despre vulnerabilitatea sufletului bărbătesc. Și eu pot să fiu rănit. ”Me too baby, not just you”.
  8. Cadillac Blues – O piesă de Johnnie Bassett, un chitarist obscur, necunoscut, din Indiana, Illinois. L-am cunoscut și pe el, tot în Vegas. Piesa o cânt în concerte de ceva timp. Am primit mesaje de la mai mulți oameni din SUA care îmi mulțumeau că l-am reactivat pe Johnnie.
  9. Shoot – A fost gândită să fie de umplutură, pentru că îmi mai trebuia o piesă pentru album. Dar a ieșit foarte mișto.
  10. Caroline – Este despre o fostă iubită din Las Vegas. Ca abordare e mai mult soul, un soul inefabil. Are 3 centre tonale îndepărtate, care s-au așezat bine. O piesă imprevizibilă, destul de grea ca și informație muzicală.
  11. Reborn – cea mai lungă piesă, nu e de radio. Povestea nașterii piesei: Într-o zi am intrat în studio la 10 dimineața. Aveam doar începutul și finalul melodiei. În timpul sesiunii de înregistrare am intrat cu toții într-un abis, parcă eram pe ayahuască… Toți ne-am transformat în pume, vulturi și leoparzi. A fost o experiență atât de copleșitoare încât, la ora 1 p.m., când am terminat-o, ne-am dat seama că nu mai putem înregistra nimic în ziua aia. Și am plecat.
  12. I Am The Water – O baladă atipică, doar pian și voce, despre apă… ”I am the water, I am the tear…”. E un mesaj ecologist, e ultima pe disc pentru că după ea nu se mai poate cânta nimic. E ca o concluzie.

Albumul REBORN a fost lansat în România în noiembrie 2018, iar în lume, în ianuarie 2019. Se poate cumpăra de pe agweinberger.com la prețul de 11,99 Euro.

Reclame