Mă sperie un pic generația asta nouă de regizori de teatru! Parcă vor să dea totul de tineri, pentru ca mai încolo să se lăfăie în pensii speciale și să trăiască pe spatele poporului-spectator din amintirile gloriei tinereții. Dau totul pe repede-înainte, sar treptele câte 3-4 deodată, ca niște puști grăbiți să ajungă undeva, cât mai departe, să stea o clipă și apoi să fugă și mai departe.

Spun astea pentru că, înainte de orice, montarea Richard al III-lea de la Oradea este un spectacol de regizor. Cu Richard al III-lea, Andrei Măjeri și-a ridicat singur ștacheta la un nivel care va fi greu de bătut. Greu, nu imposibil, căci în meseria asta mintea, inteligența și imaginația îți sunt cei mai buni aliați. Iar teatrul contemporan aproape că nu mai are limite de exprimare.

Măjeri are grijă să transmită clar încă din primele minute, de la momentul de dans pe muzică house, că urmează o reinterpretare Shakespeare făcută nu pentru trecut, ci pentru prezent și viitor. Dacă, să zicem, piesa lui Shakespeare ar fi din programa pentru clasa a VIII-a, Andrei Măjeri a montat la nivel de facultate. A tăiat textul asemenea unui pomicultor experimentat care aparent ciopârțește fără milă un pom, știind că de fapt îi stimulează seva pentru un rod bogat și o coroană încântătoare mai târziu.

Richard al III-lea este un spectacol făcut nu doar pentru Oradea. O doamnă venită din Cluj-Napoca la premieră (și care a scris o cronică excepțională – vă las linkul la comentarii) îi îndemna pe oameni să meargă la Oradea să vadă spectacolul. Da, Richard al III-lea poate și trebuie să fie generator de turism cultural în perioada următoare.

Dacă va fi jucat constant ar putea deveni nava amiral a teatrului orădean și ar putea ajunge să fie judecat și de spectatori cu alte repere culturale. Investiția teatrului orădean în proiect este lăudabilă și în mod normal ar trebui să aducă beneficii pe termen lung.

Orădenii pot fi ușor dezavantajați în aprecierea spectacolului. El trebuie analizat în context mai larg, în comparație cu alte montări Shakespeare din ultimii ani, cu alte trupe din România și cu trendurile actuale din teatrul european, nu doar cu celelalte spectacole ale trupei Iosif Vulcan. Dacă judecăm doar în bula de aici și îl comparăm doar cu celelalte oferte din stagiune, riscăm să nu îi apreciem pe deplin toate atuurile.

Iubitorii de teatru clasic s-ar putea să simtă un ușor disconfort la început, dar senzația dispare repede. Personajele cresc rapid și dezvăluie intriga, textul păstrează momentele cheie, iar elementele moderne din montare nu sunt de speriat, nu se exagerează cu nimic. Deci nu sunt motive de frici și prejudecăți. Să nu uităm că teatrul se află într-un permanent proces de reînnoire și adaptare la prezent, cu un ochi mereu focusat spre viitor.

Petre Ghimbășan este într-adevăr excepțional! Dar știți ceva? Tot așa a fost și până acum în orice rol l-am văzut, la fel de serios, la fel de talentat, la fel de dedicat. Doar că aici s-a întâlnit cu ROLUL! Cel mai generos, dar și cel mai solicitant de până acum! Fiecare actor are în carieră un astfel de rol care îi vine mănușă și scoate tot ce e mai bun la suprafață. Pentru Petre Ghimbășan acesta este Richard al III-lea. Cel puțin până acum.

Dacă credeți că printre cadavrele și dramele lăsate în urmă de carieristul rege nu există și loc de râs, vă rog să vă reconsiderați așteptările. Scena în doi Petre Ghimbășan – Răzvan Vicoveanu, în care primul se lasă convins chipurile să preia puterea, este un giuvaier ce duce de la zâmbete amare până la hohote de râs. Modelul personajului principal pare să se fi diseminat în lume, mai ales în cea politică, ceea ce amplifică efectul scenei.

Spectacolul mai reprezintă și un efort tehnic și logistic de excepție, în care e nevoie de precizie maximă pentru ca totul să meargă uns. Desfășurarea de forțe din spatele scenei și prin cabinele tehnice este masivă. Ritmul foarte bun al spectacolului depinde mult și de complicatele sale aspecte tehnice. Dar, încă o dată, nimic nu e în exces, nu se sare calul nicăieri. Apropo, scena rotativă a teatrului își scoate în sfârșit banii.

Dacă vreți să mergeți la spectacol, poate n-ar fi rău să vă reîmprospătați un pic scrierea lui Shakespeare, să vă refamiliarizați cu personajele, fiindcă montarea de 2 ore și 10 minute a lui Andrei Măjeri are ritm alert, solicită serios atenția și concentrarea și nu lasă prea mult timp pentru racorduri la memorie.

La final, o pildă motivațională: Dacă aveți zile mai dificile, în care vi se pare că viața este cam grea, gândiți-vă la Richard Balint. El, săracul, face patru roluri în acest spectacol! Deja parcă vă este mai ușor, nu?

Felicitări pentru Petre Ghimbășan, Răzvan Vicoveanu, Richard Balint, Denisa Vlad, Alina Leonte, Corina Cernea, Ioana Dragoș Gajdó, Cosmin Petruț, Robert Balint și copilului Luca Bran!

Richard al III-lea (2025), Teatrul Regina Maria Oradea, Trupa Iosif Vulcan, regia Andrei Măjeri, scenografia Adrian Balcău, muzica originală Adrian Piciorea.

Fotografia este executată de dl Sebi Tonț.