Blog de dog, by Didi

Am început să mă împac cu ideea despărţirii de IMS. Doar primele 24 de ore au fost mai grele. Mi-am dat seama că, prin decizia lui, a încercat să mă scutească de o mulţime de experienţe neplăcute – stat în cuşcă o zi întreagă (Brrrrrrr!), 17 ore de zbor cu avionul (Bleah!), carantină de 2 săptămâni în altă cuşcă într-un adăpost de câini (Huoooooo, rasa umană!), 30 de ore de mers cu maşina în căldură mare (Ptiu, drace!) şi, mai ales, riscul unei capturări de către nişte organe competente (Să mă scutească organele!). Păi, pe lângă toate inepţiile astea, mutarea în comuna primitivă Biharia e upgrade, nu alta.

citeşte mai departe

Blog de dog, by Didi

Întrebarea de duminică le este adresată celor revoltaţi de înhumarea domnului Adrian Păunescu lângă poetul Mihai Eminescu:

Unde era mai bine să fie înmormântat domnul bard: deasupra sau sub Mihai Eminescu?

Blog de dog, by Didi

Stau ca proasta în faţa ecranului, cu mintea golită, şi pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele. Nu ştiu cum s-o spun. Nasul nu m-a înşelat nici de data asta. Simţeam eu că se pregăteşte ceva. Acum e oficial: ne despărţim! Nu ştiu dacă e o despărţire definitivă sau temporară, dar, cu siguranţă, când ne vom revedea, amândoi vom avea blana mai lungă. IMS pleacă departe, iar în bagajele lui minimaliste nu s-a găsit loc şi pentru mine. O sumedenie de reguli, legi, taxe şi kilometri s-au pus de-a curmezişul relaţiei noastre frumoase. Viaţa noastră nu mai poate continua împreună. Mai avem de stat împreună doar 48 de ore. Câte una pentru fiecare kilogram de iubire reciprocă pe care o mai avem de consumat. Acum îmi explic de ce casa a început să se golească, de ce nu mai avem maşină, de ce e atât de multă melancolie în aer şi de ce e atât de frumoasă toamna aceasta. Într-un colţ mi-s strânse deja lucrurile – jucăriile, şamponul, vasul de mâncare, vasul de apă, lesa, tricoul, peria… O bocceluţă atât de mică! Locuinţa mea de la ţară, din comuna primitivă Biharia, îmi va deveni locuinţă permanentă. Noii mei stăpâni (brrr, ce oribil sună!) mă iubesc, eu îi iubesc pe ei, dar… nimic nu va mai fi la fel.

Blogul meu de dog se va opri peste două zile. Uneori chiar şi cuvintele se termină.

Blog de dog, by Didi

Cele mai frumoase cadouri şi felicitări de ziua blogului tău le primeşti tot de la animale ca tine. Păsăropterixul din imagine, care locuieşte la capătul celălalt al pământului, este atât de înnebunit de blogul meu încât stă cocoţat pe laptop zi lumină. Nu-şi dă drumul la gheare nici când se închide ecranul laptopului, aşa că trece şi el din poziţie verticală în poziţie orizontală, rămânând într-un fel de stand-by păsăresc, aşteptând următoarea postare. Îi mulţumesc pentru devotament şi sper să nu-şi strice ochii sau să-şi scrântească gâtul citind din poziţia aia. Nu m-aş mira să înţeleagă totul pe dos. Concluzia e una singură – cel mai bun om e papagalul. Apropo de oameni, le mulţumesc şi celor trei care m-au agresat cu urări (Alin, Alina şi Călin).

"Păsăropterixul din imagine, care locuieşte la capătul celălalt al pământului, este atât de înnebunit de blogul meu încât stă cocoţat pe laptop zi lumină."

Blog de dog, by Didi

Vai de mine!!! Ocupată cu ziua preşedintelui, am uitat că azi e o zi importantă. E ziua în care blogul meu de dog aniversează 3 ani!!!!!! Mulţi ani trăiască! Cine să trăiască? Blogul să-mi trăiască! Oamenii-l citească! Laaaaaa muuuuuulţi aaaaaani! Trei ani de blog de dog! Extraordinar de incredibil! Parcă mai ieri băgam gheara în tastatură pentru prima dată! Cine mai avea blog de la vârsta de 6 luni? Ia uitaţi cum începeam blogul în 4 noiembrie 2007, la ora 21:30 seara:

„Astăzi am primit cadou un blog. Sunt primul câine din lume care are aşa ceva? Nu ştiu, dar o să verificăm.”

Genial, nu? Trei ani de scris, trei ani de întrebări, trei ani de răspunsuri, trei ani de miştouri, trei ani de râs, de plâns, de ros de os. Ştiaţi că blogul meu e cel mai longeviv blog din istorie? Nu?  Păi, trei ani de blog de dog înseamnă 21 de ani de blog de om, nu? Ia să-l văd eu pe ăla care are blog de 21 de ani! Hai că v-am pupat. Mă duc să suflu în lumânări.

Blog de dog, by Didi

Şi cum mergeam eu aşa pe stradă împreună cu Iubitul Iluminatul Inegalabilul Indiscutabilul Intempestivul şi Irelevantul Meu Stapân, am dat peste dosarul X din poza de mai jos. Am intrat în confuzie mai ceva ca agentu’ Fox Mulder, ăla care a reuşit performanţa de a fi confuz timp de 200 de episoade. De ce, Fox, de ce? Apropo, cred că dacă Mulder avea câine, ar fi dezlegat mai multe mistere pe oră decât cu alba aia bipedă de Scully. Revin. Ce să înţeleg din desenele astea? Că nu e voie să umblu cu limba scoasă? Că ciobăneştii germani sunt răi şi pe cale de dispariţie? Că îngheţata roz pute? Că un câine nu are voie să lingă un cornet? Că inteligenţa este interzisă în magazin? Sau „Nu servim câini cu îngheţată”?

Blog de dog, by Didi

Am fost împreună cu mega-stăpânul la teatru, că a venit Săptămâna teatrului scurt în oraş. De fapt, doar am plecat împreună, că de ajuns la teatru a ajuns numai el. Eu am rămas în maşină, ca o plasă cu cumpărături. Ori nu au voie câinii cu blog să intre la spectacolele de teatru, ori IMS chiar mă crede câine de pază. Ştiind că e festival de teatru scurt, mă gândeam că scap repede. Vrajă! Nicio piesă n-a durat mai puţin de o oră! Am stat în maşină de mi s-au lungit mustăţile. Şi, cu toate astea, după ce s-a întors marele spectator al scenei româneşti, nu l-am simţit cu nimic mai deştept sau mai frumos. Oare de ce se duc oamenii la teatru?