Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dan Andrei Aldea

Dan Andrei Aldea (fotografie din colecția personală)

Dan Andrei Aldea s-a stabilit în Oradea în urmă cu doi ani și jumătate după o absență de trei decenii din România. Acum se pregătește pentru o nouă mutare, temporară, însă, undeva lângă București. Își va petrece verile acolo, iar iernile la Oradea. Eram curios cum s-a readaptat în România, cum îi este viața de zi cu zi… M-a primit cu amabilitate la o discuție chiar în toiul pregătirilor de mutare. Un balcon, o cafea, o oră și jumătate de discuții… În anumite momente ale conversației ni s-a alăturat și Dana, soția sa, cea căreia artistul îi datorează în mare măsură întoarcerea în România.

Lucian Cremeneanu: Domnule Aldea, care decizie a fost mai greu de luat: cea de a pleca din țară ori cea de a vă întoarce?

Dan Andrei Aldea: Nici una, nici alta. La plecare știam că aici nu mai am o șansă, sistemul m-ar fi terminat oricum. La întoarcere nu m-am temut de oraș, de familie sau de ce voi munci eu, ci de oameni. Mi-era teamă de anumite agresiuni verbale, de lipsa politeții în societate, a civilizației. Dar, din fericire, așa ceva nu s-a întâmplat. Spre norocul meu, am fost foarte bine primit din primul moment. A fost acel concert cu Pasărea Colibri din festivalul ”Toamna Orădeană”… Pe lângă asta familia Danei m-a primit ca pe unul de-al lor. Toată lumea a fost deosebit de caldă cu mine.

L.C.: Cum e pe stradă?

D.A.A.: E bine. Mergem la târgurile din Oradea și lumea mă recunoaște, mă salută frumos. În toamnă, când eram la Târgul Meșterilor Populari, a venit un domn la mine: ”Stați cu mine la un pahar de vorbe?” Am luat un suc și am stat la povești. Era instruit în ale muzicii, am avut ce vorbi.

L.C.: Cum vă înțelegeți cu vecinii?

Dana: Foarte bine. Ne ințelegem ca oamenii.

L.C.: Vă e dor de Germania?

D.A.A.: Nu. Mă și duc destul de des pe acolo. Prin noiembrie mai merg o dată, cu treabă.

L.C.: Ce vă lipsește?

D.A.A.: Mie nu-mi lipsește și nu mi-a lipsit niciodată nimic. Eu și dacă aș locui în deșertul Sahara și nu aș avea nimic, tot nu mi-ar lipsi ceva. Oamenilor, când le lipsește ceva, înseamnă că acea lipsă există în primul rând în sufletul lor. Cornel Ionescu avea o vorbă: ”Eu sunt mobilat foarte bine înăuntru, nu mai am nevoie să mă mobilez și în afară.”

L.C.: Spuneați în urmă cu aproape 10 ani, într-un interviu: ”România mea o port în suflet şi nimeni nu mi-o va scoate de acolo”. Cum este România pe care ați găsit-o față de cea din suflet?

D.A.A.: Dacă îl întrebi pe fiecare om, fiecare îți va spune ce a găsit el în România. Eu am găsit foarte puține lucruri, pentru că trăiesc în lumea mea mică, nu am foarte mulți prieteni, nu socializez foarte mult. Mă întâlnesc cu impresarul meu, Florin Budeu, cu Călin Pop de la Celelalte Cuvinte. Mai vorbesc la telefon cu prieteni și cunoștințe din alte orașe. Oamenii ăștia sunt oameni de gradul I, oameni frumoși. Din acest punct de vedere România mea e foarte frumoasă. Deci nu pot spune că știu România pe de-a-ntregul, că mi-am format o impresie completă.

L.C.: Dar Oradea cum este?

D.A.A.: Oradea îmi place în continuare foarte mult, poate chiar mai mult decât la început, fiindcă acum o cunosc mai bine. Când circul prin oraș știu unde mă aflu, nu mai sunt în faza aceea de descoperire permanentă. Îmi plac oamenii din Oradea, sunt mult mai liniștiți și mai civilizați decât în alte locuri, incomparabili cu cei din București.

Dan Andrei Aldea Filarmonica

Dan Andrei Aldea, primul concert în România după 30 de ani (Oradea, 8 octombrie 2014) (Foto: Lucian Cremeneanu)

L.C.: Ați cântat la Gala Premiilor UNITER, la Festivalul de Blues de la Gărâna, la Gala Folk de la Sighet și în alte câteva locuri. Care concert v-a rămas mai aproape de suflet?

D.A.A.: Primul, cel de la Oradea, de la Filarmonică, cu Pasărea Colibri. A fost cel mai senzațional. Țin minte că mi-au dat și lacrimile la un moment dat.

Dana: Nu l-am văzut niciodată așa emoționat. A avut emoții enorme! Nu mâncase nimic în ziua aceea. Știam că va fi greu pentru el. Nu s-a așteptat ca publicul din Oradea să fie așa de cald și învăluitor, tandru, plin de înțelegere. Ceea ce pe mine m-a impresionat a fost că oamenii veniseră ca la un spectacol de gală, îmbrăcați de gală. Am dedus din asta că ei au considerat spectacolul acela unul de excepție, de la bun început.

L.C.: Îmi amintesc cum, după recitalul dvs, în culise, veneau în pelerinaj diverși oameni pentru felicitări, fotografii și autografe. Iar dumneavoastră, obosit și transpirat, eliberat de presiunea evenimentului, erați fericit și mulțumeați fiecăruia în parte.

Dana: Printre cei care au venit atunci la Oradea special pentru concert erau și doi oameni cu care Dan comunicase pe un grup de pe Facebook, fără să-i întâlnească până atunci. Unul era student la Conservator, celălalt un fan care cântă la chitară din plăcere. L-au rugat pe Dan să îi lase să asiste la sound check, apoi au mai stat de vorbă. La un moment dat, Dan i-a întrebat ce fac după concert. Au spus că vor merge să stea în gară și să aștepte trenul de dimineață, pentru că pe cel de seară nu îl vor mai prinde. Atunci Dan le-a spus: ”Nu dormiți în nicio gară, veniți la noi.” Eram sosiți de 4 zile în țară, nu aveam mare lucru prin casă, aveam doar o canapea. Noi am dormit pe paturi pliante, iar băieții au împărțit canapeaua.

L.C.: Ați avut dezamăgiri legate de concertele pe care le-ați susținut din țară?

D.A.A.: Nu, n-am avut.

L.C.: Nici măcar acel concert anulat de la București?

D.A.A.: Nici măcar acela. De fapt, nu am cum să spun că m-a deranjat pentru că, de fapt, m-a durut în paișpe. N-a fost doar vina impresarului, ci și a altora. N-am avut dezamăgiri. Publicul m-a primit bine peste tot, am cântat doar ce am vrut eu să cânt, și cu oameni foarte buni în spate. Desperado este o trupă de vis pentru oricine.

Dana: Ei (Desperado, n.a.) au făcut un efort fantastic știind că Dan este aici și se gândește să cânte cu ei. Au repetat în Cluj câteva luni până la următorul concert pe care l-au dat împreună. Piesele lui Dan nu sunt foarte simplu de cântat.

D.A.A.: Sandy Deac mi-a spus că a avut în viața lui două vise: primul, să cânte cu Pink Floyd, iar al doilea să cânte cu Dan Andrei Aldea. Primul nu i se va mai împlini niciodată, spunea, și atunci a făcut trupa tribut Speak Floyd, cu care cântă doar piese Pink Floyd. Al doilea vis, să cânte cu mine, i s-a împlinit. Când auzi o asemenea poveste din partea cuiva, rămâi prieten pe viață cu el.

Dan Andrei Aldea & Desperado

Dan Andrei Aldea și Desperado (Foto: bihorstiri.ro)

L.C.: Mi-ați anticipat o întrebare pregătită de acasă: ”Dacă ar fi să vă construiți un dream band din muzicieni români actuali, care ar fi aceștia?”

D.A.A.: Uite cum stă situația, ia-o cinstit, așa cum o auzi: oameni care să cânte lângă mine nu există. Vezi și tu cum scrie toată lumea: ”Aaa, Dan Aldea e un geniu! E cel mai bun în ultima sută de ani!” Asta are și un revers: dacă eu sunt așa mare geniu, atunci cei de lângă mine nu sunt la fel de mari genii, nu-i așa? La Sfinx eu am cântat la toate instrumentele la un moment dat. Încă nu s-a născut keyboarderul care să cânte măcar ca și mine. Uite, există piesa numită ”Fetele albinele”…

L.C.: Care ați cântat-o și într-o emisiune pentru copii la TV, pe vremuri…

D.A.A.: Da, sigur că da. Dar versiunea de pe disc nu a fost tăiată și maltratată ca cea de la TVR. Există și pe YouTube, cred. Acolo auzi de la început până la coadă un sintetizator destul de rapid într-o măsură nu pentru toată lumea, 7/4. Când o auzi astăzi zici: ”Da, aveau un sintetizator polifonic.” Ei bine, n-aveam! Era doar unul monofonic cu care am cântat separat fiecare pistă, știind în cap ce urmează să cânt pe celelalte. Totul fără ca măcar să ascult în cască celelalte piste. Și nu cred că am reluat vreuna dintre imprimări. Și, după ce le-am înregistrat, i-am zis lui Fredy (Negrescu, n.a.) să le mixeze pe o singură pistă. Și așa am făcut un sintetizator polifonic dintr-unul monofonic.

L.C.: Muncă de chinez bătrân.

D.A.A.: Bineînțeles. Eu cunosc keyboarderii de astăzi foarte bine. Cu unii sunt prieten foarte bun, cum e Sorin Voinea, un keyboarder exceptional.

L.C.: Care cântă cu Pasărea Rock, fost la Krypton…

D.A.A.: Da, cântă cu multă lume. Uite, situația mi se pare similară cu a librăriilor de sunete pentru clape, care vin întotdeauna împreună cu o sumedenie de demo-uri. Asculți demo-urile alea extraordinare și zici „Gata! Asta e librăria!” Doi ani mănânci pâine cu magiun, pui banii la ciorap și cumperi librăria de sunete. Fericit, o instalezi, înveți manualul de 500 de pagini și îți dai seama că oricât de bine e programată, librăria nu sună nici pe departe ca în acele demo-uri minunate. Timp de un an arunci vina pe capacitățile tale mentale, până când înțelegi adevărul: acele minunate demo-uri erau făcute de așa manieră încât să reflecte cât se poate de bine ce poate librăria. N-ai auzit în viața ta vreun demo care să arate ce nu poate librăria. Demo-urile reflectă cazuri particulare.

Cam așa e și cu keyboarderii. Toti cântă la mare perfecțiune ceea ce știu că pot cânta. Niciunul nu cântă ceea ce știe că nu poate. Jur că, vorbind despre mine personal, în toată viața mea, și în Romania, și în Germania și unde vrei tu, niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat ca cineva să pretindă de la mine să cânt ceea ce știu. În majoritatea cazurilor mi s-a pus o partitură în față: „Cântă, băiete! Merge banda, one, two, three, go!”

Desigur, poate că un keyboarder o fi în stare să repete isprava mea cu sintetizatoarele de la „Fetele albinele”. Dar nu din prima, fără repetiții, nu fără să o asculte timp de o lună și fără să scrie cele trei piste boabă cu boabă, nu fără să învețe fiecare pistă cu mare acribie, așa cum am făcut eu acum 40 de ani.

L.C.: Așa erau condițiile atunci. Lucrați la ceva acum?

D.A.A.: Sigur că lucrez. Unele se pot spune, altele nu. Lucrez la discul lui Doru Stănculescu, care a început foarte benign. A venit la München și mi-a spus cum s-a gândit să facă discul. I-am zis ”Bine, îți pun aici un microfon și tu cântă-mi tot ce vrei să cânți pe album!” Și de acolo am început să-i fac instrumentația pentru tot ce a cântat el. Între timp treaba a devenit mult mai stufoasă. În vară vom lucra împreună ca să-l terminăm.

Doru Stanculescu-mediafax-foto-mircea-rosca

Doru Stănculescu (foto Mircea Roșca, Mediafax Foto)

L.C.: Compoziții proprii?

D.A.A.: Există un proiect, dar după ce termin cu Doru. Nu pot să spun acum ce și cum, fiindcă e în lucru. Plus că mai am de terminat discul pianistul de jazz Gia Ionescu din Canada. Eu cânt părțile de chitară, el face clapele, iar la tobe e Chad Wackerman, fost toboșar al lui Frank Zappa și al lui Alan Holdsworth, ultimul fiind și idolul meu absolut în ce privește chitara.

L.C.: O companie foarte selectă. În țară ați primit propuneri de colaborare de când v-ați întors?

D.A.A.: La ora asta nu am timp de asa ceva. Doar cu Doru lucrez în momentul de față.

L.C.: Dintre concertele pe care le-ați văzut prin Oradea și în țară care v-au plăcut mai mult?

D.A.A.: Foarte greu de spus. Uite de ce. În general, omul care nu-i de meserie și merge o dată în viață să-i vadă pe AC/DC rămâne foarte impresionat. Peste o lună merge, tot în premieră, să-i vadă pe Toto și iar e impresionat. Eu sunt altfel. Prin natura meseriei și a vieții mele e foarte, foarte greu să mă mai impresioneze cineva.

RoadRunners este o trupă din zona metropolitană New York care cântă folk alternativ. Componență: Maria Moldovan – voce, recorder, Dan Purcea – chitare, Gabi Purice – bass, Ben Dumbauld – tobe, Ramon Radosav – vioară, Cătălin Balica- voce.

L.C.: Vă uitați la televiziunile românești? Vă plac, vă enervează?

D.A.A.: Până acum ceva timp mă uitam la televizor. Urmăream totul, mă enervam, mă amuzam, sufeream, uneori eram indignat. Mai nou nu mă mai uit. M-am lămurit acum ceva vreme și am zis că de azi înainte nu mă mai uit. Și de atunci sunt un om foarte liniștit. Ce fac ei acolo e treaba lor. Dacă se sparge România în patru o să trăiesc și eu pe undeva; dacă nu mai merge, mă întorc în Germania. Dar mai e mult pană acolo.

L.C.: Știu că sunteți mare cinefil. Ați descoperit ceva interesant în cinematografia românească recentă?

D.A.A.: Producțiile străine invadează televiziunea, iar la cinema eu nu merg. Așa că nu sunt la curent cu producțiile noi românești. Noi, eu și Dana, avem filmele noastre de suflet. Vedem și ce e nou, dar avem anumite filme pe care le revedem periodic, pentru că ne plac foarte mult.

L.C.: Care ar fi acestea?

D.A.A.: ”Master and Commander”, spre exemplu, care are o muzică divină. Filmul cu cel mai frumos soundtrack. Superb! La ”Pisica albă, pisica neagră” ne uităm cu aceeași plăcere de milioane de ori, nu neapărat pentru muzică, ci pentru actorii aceia care dau clasă – în mare parte amatori. Și astăzi descoperim detalii care ne-au scăpat când am văzut filmul prima dată.

Dana: Apoi mai e Guy Ritchie cu ”Snatch” și ”Lock, Stock and Two Smoking Barrels”, ambele filme de suflet. Și mai este o comedie englezească genială, ”Death At The Funeral”. Iar atunci când plouă și e frig afară ne uităm la ”Colombo” și la filmele cu Hercule Poirot, personajul Agathei Christie.

L.C.: Ce s-a întâmplat cu site-ul dan-aldea.de?

D.A.A.: L-am desființat. Să scrii o pagină de Internet a devenit tot mai greu. Era siteul meu de inimă albastră, unde spuneam eu tot ce voiam. Eu mi l-am făcut singur, cu multă osteneală. Am mai avut probleme și cu compatibilitatea site-ului cu anumite browsere, mai ales cu cele noi. Într-un fel mă bucur că m-am retras de pe internet. Internetul e mare consumator de timp, și dacă n-am ceva în viață, acela este timpul.

dan_andrei_aldea_in_duet_cu_ion_caramitru

Dan Andrei Aldea în duet cu Ion Caramitru la Gala Premiilor UNITER (Oradea, 2016) (foto: cotidianul.ro)

L.C.: Când ați intrat pe scenă la Gala UNITER, iar Ion Caramitru a spus că trebuia să fie și un scaun pentru dumneavoastră, ați zis ”Încă mai pot să mai stau în picioare.” M-a întristat puțin vorba aceea. Vă considerați în vârstă?

D.A.A.: Eu ce să zic? Totuși am 67 de ani. Dar, în interiorul meu sunt exact ca la 17. Mai vezi oameni care ajung la 40 de ani și îi auzi vorbind atât de siguri pe ei, cu atâta convingere, ei știu totul despre ceva sau altceva. Eu pe asta nu o am. Eu când nu știu ceva, mai bine tac.

L.C.: V-ați permis să fiți 100% sincer de când v-ați întors în România?

D.A.A.: Sincer, nesincer… Pe homepage-ul meu stă scris „Pot să mă privesc în oglindă.” Nu știu multă lume care să poată spune asta.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri