Etichete

, , , , , , ,

Această prezentare necesită JavaScript.

„Unbelievable!” spune patronul-sunetist, strângându-i mâna unui Garfield obosit şi transpirat. „Best show ever!” zice toboşarul-percuţionist al trupei de deschidere. Concertul s-a terminat, dar superlativele nu mai contenesc. Jumătate din public îşi face poze cu străinii, care sunt foarte prietenoşi cu noi, băştinaşii. Ne comportăm ca nişte primitivi care, după ce i-a călcat o maşină de muzică, îşi cer scuze şi îl laudă pe şofer. Bull shit! Aşa se cântă, oameni buni! Diferenţa trebuia sesizată de la început: cântarea de club e una, concertul e alta. Iar David Garfield & The Cats au avut concert în Blue Monday.

După prima piesă trupa putea foarte bine să ne spună „Thank you! Good night!” şi să ne trimită acasă. S-a năpustit asupra noastră cu un cântecoi instrumental de 10 minute, în care toată lumea de pe scenă a făcut solo. Ne-au ciuruit! Cu toţii am răspuns civilizat cu răgete de satisfacţie şi fluierături de derby mioritic. Dar cum să plecăm acasă? De la piesa 2 vine la microfon o bucată de istorie ruptă din Columna lu’ Santana: Alex Ligertwood. Voce seacă, dar cât de exactă şi de curată! Bucuria de a cânta nu-i încape pe faţă, i se revarsă pe tot corpul. Vibrează, aplaudă, sare, se învârte şi emană fericire. Iar concertul mai începe odată.

Îmi place când văd oameni în vârstă pe scenă. Îmi place când văd muzicieni cântând cu partitura în faţă. Îmi place când aud solouri de chitară live cu sound de studio, ca ale senzaţionalului James Harrah. Îmi place când se împletesc natural şi lejer ritmurile complicate de latin jazz cu maiestuozitatea rockului. Tobarul Forrest Robinsson şi bassistul John Pena, ritmici până în măduvă, ne-au arătat cum se face asta coordonaţi de clăparul-comandant David Garfield. Îmi place când toate acestea se întâmplă la doar 10 minute de casa mea, fără să fiu nevoit să am la mine, pe lângă bilet, şi paşaportul.

Primele semne că va fi o seară mare le-am avut înainte de a intra în Blue Monday. Se adunase un grup de oameni pe care nu prea îi văd la alte evenimente. Sunt orădenii aceia autentici, rafinaţi şi cu priviri inteligente şi gusturi muzicale fine, de care mi-e dor să-i văd pe stradă. Aşteptau civilizat să intre, nepărând prea deranjaţi de faptul că au fost ţinuţi afară o jumătate de oră în plus din pricina probelor de sunet.

Înainte de cântarea străină, orădenii noştri din Jazz Today (Joe Balogh Equilibrium, Marius Pop Exuberantus, Bader Oliver Blazatus şi Lucian Hulban Percutatorum) au încercat să domine hărmălaia de la mese. Au reuşit s-o facă doar în faţa scenei, deşi au tras o cântare bună, poate doar un pic prea lungă pentru un opening act.

P.S. Nu cred că e bine să-i pupăm prea tare în cur pe străini. În primul rând, ei ştiu că sunt buni şi le ajung aplauzele. În al doilea rând, îi declasificăm pe muzicienii noştri cu ploconelile exagerate în faţa stranierilor.

(1 mai 2008)