Etichete

, , , , , , ,

 

Godzilla

Relaţia mea cu Godzilla este una mai specială. Când a apărut filmul cu Matthew Broderick, în 1998, am fost să-l văd la Cinematograful Transilvania din Oradea (lângă Agenţia Tarom, pentru cei născuţi după închiderea sa). Am stat la balcon, singur pe o canapea, ca un nabab, cu picioarele întinse pe măsuţa din faţă, am molfăit un corn cu Cola şi, fatalitate, pe la jumătatea filmului am adormit. Când m-am trezit, Godzila era aproape răpusă.

După vreo doi ani, filmul s-a dat la tv. Eram acasă, întins în pat (greşeală gravă), pregătit să aflu toată povestea. Cam pe la acelaşi moment în care adormisem prima dată, moş Ene mi-a făcut-o din nou şi m-am ales iarăşi cu un blank de câteva zeci de minute. A treia vizionare, tot la tv, a fost un pic mai norocoasă. Am ratat începutul, dar am putut asambla puzzle-ul şi, astfel, după doar câţiva ani, mi-a ieşit filmul complet.

Ne-am revăzut ieri, la cinema, în variantă 3D, şi, de data asta, n-a mai fost loc de adormeală. Când Godzila a apărut prima dată în cadru, am exclamat ca o bunică ce-şi revede nepotul la început de vacanţă: „Măi, da’ ce mare te-ai făcut!” Pe lângă faptul că a împrumutat puţin din trăsăturile faciale ale lui King Kong, Godzilla actuală e groaznic de mare, infernal de mare, atât de mare încât, dacă ar veni la Oradea, nici nu ar avea loc unde să întoarcă. Doar cu coada poate dărâma un cartier întreg, distrugând toate planurile primarului Bolojan. Dar nu asta e cea mai mare noutate.

Noutatea e că, spre deosebire de predecesoarele sale, Godzilla 2014 este prietena oamenilor:) ! Şi asta pentru că scenariştii au mai băgat în poveste nişte creaturi pe care nici scriitorii Bibliei nu şi le-au putut imagina – MUTO, un soi de reptilo-dinozauro-păsăroptericşi cu cap de Predator care se hrănesc cu energie nucleară şi, atunci când se enervează, fac pârţuri cu pulsuri electromagnetice care opresc tot, de la vibratoare până la avioane şi centrale atomice. Pe lângă ei, Godzilla pare un animal drăgălaş, bun de luat acasă şi hrănit cu lăptic.

După ce MUTO circulă jumate de planetă pentru a se împerechea şi a face sute de mutolăi mai mici, lupta finală are loc în San Francisco. Cum armata americană îşi dovedeşte din nou incompetenţa, Godzilla se autosesizează pe bază de instinct şi intră în cafteală. Cu tăvăleli peste blocuri, şuturi în cur, cozi în gură, muşcături de ceafă, atacuri pe la spate, flăcări ca de iad scoase din gât, plus cea mai tare lovitură de baseball din istorie trasă cu coada, Godzi îi bate pe MUTO. După ce îi smulge capul ultimului, face puţin pe moarta şi, într-un final dramatic, se ridică, rage una sănătoasă de rămas bun şi pleacă pe calea oceanului, aşteptând continuarea francizei, în timp ce televiziunile o declară „salvatoarea noastră”.

Deşi devastatoare, vizitele Godzillei pe teren american sunt bune pentru economie. În urma bătăliei, constructorii, zugravii şi instalatorii din oraşul-martir San Francisco vor avea de muncit vreo 300 de ani ca să repare dauna totală. Numărul victimelor umane colaterale pare imposibil de estimat, dar un lucru e clar: va fi nevoie de enorm de mult sex neprotejat pentru repopulare. Ceea ce vă recomand şi vouă în loc să mergeţi la film.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri