Atunci când nu au ceva, englezii mai degrabă inventează decât să importe. După care exportă. Blues-ul schizofrenic cu personalitate multiplă al lui Ian Siegel a ajuns şi în România. Ian Siegel a cântat la Oradea un blues atât de modern, creativ, ingenios, spectaculos şi adus la zi încât mi s-a făcut milă de de el, de mine şi de noi toţi din sală.

Ca un bucătar sucit, artist pe interior şi cu prea multă personalitate, Ian a servit pentru început nişte deserturi sofisticate, în timp ce nouă nici măcar nu ne era foame. După câteva piese, instrumentele au început să se aşeze şi blues-ul a devenit mai blues, mai aproape de forma în care îl ştim noi. Tocmai când mă gândeam că atmosferei îi lipseşte un plus de fum, omul cu alură de Mickey Rourke tânăr şi voce de Chris Isaak bătrân şi-a aprins o ţigară cu care a inundat scena de lemn din Blue Monday.

Apoi a continuat să-şi schimonosească muşchii feţei, coardele vocale şi coardele chitarei pe cântece care nu erau doar pretexte pentru solouri de chitară. Că doar blues-ul e blues, nu e concurs. Ajutoarele de bucătar (un tobar de o exuberanţă molipsitoare şi un bassist aproape robotic) au optimizat aromele pe care le-am prizat în grup. Un grup nu prea mare. Poate din cauză că blues-ul, la fel ca alfabetul, dacă nu se învaţă în copilărie, trece pe lângă urechi toată viaţa.

Noi, cei din sală, am fost cuminţi spre prea cuminţi. Simţind asta, Ian Siegal ne-a rugat să ne îmbătăm. Peste câteva minute, în pauza concertului, l-am întâlnit la toaletă. În timp ce ne acordam instrumentele, l-am lăudat pentru bluesul creativ pe care îl face. Mi-a mulţumit politicos, şi-a luat paharul de pe marginea chiuvetei şi a plecat. În partea a doua a concertului, cu fiecare înghiţitură, Ian a intrat tot mai adânc în tenebrele blues-ului şi s-a împreunat în forme nepovestibile cu fiecare dintre chitarele sale.

Mi-a fost milă de el din cauză că ar fi meritat un public mai mare şi mai bun. Mi-a fost milă de mine deoarece mi-am dat seama cât de departe sunt de mama muzicii de pe continent, care, iată, e mereu gravidă. Mi-a fost milă de noi toţi pentru că am fost prea timoraţi în încercarea de a înţelege ce se întâmplă pe scenă. A fost încă un concert prea avangardist pentru Oradea, pe care alte oraşe l-ar fi meritat mai mult. Dar nu l-au avut. Aşa că o să mulţumesc de unul singur Asociaţiei Aria Oradea şi sponsorilor misterioşi.

P.S. Am fost suficient de aproape de scenă ca să-l aud, la un moment dat, cerând o tequila. A primit, însă, un pahar de Jack. Cântecul cu origini mexicane, pe care tocmai îl interpreta, cerea obligatoriu o tequila. Aşa că am dat o fugă până la vecini şi i-am adus ce-şi dorea.

(23 iunie 2009)