Etichete

, ,

Răbdarea s-a terminat. Urlăm ca apucaţii. Iar când piesa de deschidere e de pe albumul din 1984, e clar că o să asistăm la o cântare de plăcere, nu „pe interes”. Cele mai sincere şi gustate concerte sunt acelea care nu promovează materiale discografice noi. Dacă trupa nu face turneul în anul lansării celui mai nou LP, „best of”-ul live e asigurat. Ai senzaţia că telecomanda e la tine şi că asculţi doar ce vrei. Muzicienii ştiu asta.

Iron Maiden a făcut la Bucureşti exact ce au făcut şi The Rolling Stones, anul trecut, şi Metallica, acum două săptămâni: ne-a dat tot ce a făcut mai bun, fără să ne trimită mai apoi la magazinul de muzică. Şi-a adus propriul omagiu anilor ’80, dovedind că o călătorie în timp nu este neapărat unidirecţională. Dintr-un anumit punct de vedere a fost şi un concert-scuză pentru simulacrul de acum 13 ani*, când au încercat să demonstreze că se poate Maiden şi fără Bruce Dickinson. Din fericire, n-au convins pe nimeni.

Deşi n-a fost roşu în obraji de ruşine, ci de efort, Dickinson mi-a dat impresia că vrea să compenseze absenţa sa de atunci. Strălucita voce a rockului britanic a brăzdat tridimensional scena, a schimbat mai multe ţinute decât divele pop-hop şi ne-a arătat tuturor aurul de pe coardele vocale. Domnii de la chitări şi-au abuzat instrumentele pe toate părţile, dar până la urmă tot notele potrivite s-au auzit. Solourile în poziţii de gimnastică şi frecatul grifului de blugi s-au executat cu zel adolescentin, în timp ce în spate domnul toboşar pălea cu sete cel mai numeros set de tobe pe care l-am văzut până acum. O cântare măreaţă.

Efortul logistic merită aplauze suplimentare. Nu s-au speculat excesiv cuceririle tehnice din era digitală, ci s-a apelat la acelaşi gen de background şi efecte ca în anii ’80. Scena egipteană folosită la promovarea albumului Powerslave a fost resuscitată şi upgradată. Totul s-a potrivit al naibii de bine. Sunetul mi s-a părut mai „înghesuit” decât la Metallica, explicabil, totuşi, dacă ţinem cont că Maiden foloseşte mai multe instrumente şi altă arhitectură de sunet.

În deschidere au cântat (pe rând) Lauryn Harris, fata lui Steve Harris de la Iron Maiden, care a sunat occidental, şi românii de la Trooper, care au sunat absolut româneşte. Totuşi, este entuziasmant să vezi oameni care îşi împlinesc visele. Trupa, botezată după o piesă Iron Maiden, a mulţumit publicului pentru suportul din decursul anilor, care i-a permis să-şi îndeplinească un vis: acela de a cânta în deschidere la Iron Maiden. I-am aplaudat cu căldură.

Spectacolul tricourilor a fost fascinant, ca la orice concert. Majoritatea zdrobitoare – cele cu Iron Maiden. Locul II – Metallica. N-au lipsit nici cele cu Deep Purple, Black Sabbath, Sepultura, AC/DC, Nightwish şi Rammstein. Cel mai penibil: un tricou cu Superman. Cel mai genial: cel pe care scria „Maiden England”.

M-a emoţionat lumina din ochii copilului pe care tatăl l-a ridicat pe un tomberon, ca să vadă mai bine concertul. Mi-a plăcut mama blondă şi sexy care îşi ţinea de mână fiul de vreo 10 ani, fan Maiden. Însă nimic nu se compară cu imaginea rockerului în scaun mobil, îmbrăcat cu tricou regulamentar şi bocanc în piciorul rămas. Timp de două ore, toate diferenţele dintre ei s-au estompat, făcându-i să vibreze la unison. În esenţă, acesta este rockul.

* În 1995, Iron Maiden a cântat la Skip Rock, în Sala Polivalentă din Bucureşti. Dickinson plecase în 1993 din formaţie. În cei 6 ani de absenţă, locul său a fost luat de Blaze Bailey.

SETLIST: Aces High * 2 Minutes to Midnight * Revelations * The Trooper * Wasted Years * The Number of The Beast * Can I Play with Madness * Rime of the Ancient Mariner * Powerslave * Heaven Can Wait * Run to the Hills * Fear of The Dark * Iron Maiden
BIS: Moonchild * The Clairvoyant * Hallowed Be Thy Name

(5 august 2008)

Anunțuri