La 55 de ani de la înființare, Phoenix a urcat vineri pe scena din Cetatea Oradea ca un tunet. Mircea Baniciu, carismatic cum îl știm, a readus în inimile nostalgicilor fiorii primelor discuri de vinil. Un Ioji Kappl serios și un Țăndărică exuberant au ținut spatele, în timp ce Mani Neumann a brăzdat non-stop scena făcându-și vioara să plângă de drag și de durere. În dreapta, ca un magistru de orchestră ce este, Nicolae Covaci i-a supravegheat sobru, asemenea unui părinte iubitor, dar sever, ce și-a adunat odraslele de la joacă și le-a pus la teme.

Din păcate, pentru marea de entuziaști care a umplut curtea Cetății nu a fost chiar așa. Din cei enumerați, doar perenul Nicu Covaci a fost prezent. Ceilalți colegi de legendă din cea mai respectată trupă românească se sfarmă acum prin alte păsări muzicale, încercând să-și uite râcile.

Oricât de mult am încercat să fac abstracție de trecut și să mă adaptez la ce înseamnă acum Phoenix, nu am reușit pe de-a-ntregul, așa cum n-am putut nici măcar o singură secundă să-l uit pe Freddie Mercury în timpul concertului Queen & Paul Rodgers.

Cu talentul și inspirația unui adevărat scouter de talente, Covaci reușește să împingă povestea mai departe. Pe vocalistul Costin Adam l-a descoperit la Spații Verzi, în Ploiești. Pe tobarul Flavius Hosu l-a adus în trupă la nici 14 ani împliniți.

L-a readus pe mai vechiul colaborator Cristi Gram, chitaristul dezertat temporar în Pasărea Rock, și l-a convocat pe basistul Vlady Săteanu (plecat din Oradea, trecut pe la Timpuri Noi și Sarmalele Reci). S-a închegat astfel un line-up proaspăt care sună al naibii de bine pe scenă.

Dar, spre deosebire de o orchestră simfonică ce poate funcționa zeci de ani, indiferent câți muzicieni pleacă sau vin, o trupă rock e mult mai dependentă de atașamentul publicului față de membrii ei. De aceea, atunci când auzim numele Phoenix, în urechi ne sună o voce anume, o vioară aparte, un ritm de tobe de nereplicat și un bas cu propria-i partitură separată.

Niciodată o trupă nu a însemnat un singur om. Că adună tineri muzicieni și îi lansează în lumea mare sub pretextul propriei renașteri e lăudabil. Dar cred că asta ar trebui făcut sub un alt nume, altfel Phoenix riscă să se transforme într-o banală trupă de karaoke.

A fost un concert frumos, care a provocat multă bucurie în public. Am plecat de la întâlnirea (a câta, oare?) cu Phoenix măcinat de două întrebări fără răspuns:

• Cum ar fi fost concertul dacă pe scenă s-ar fi aflat formula de aur a trupei?
• Câţi spectatori s-ar fi adunat dacă trebuiau să plătească un bilet de, hai să zicem, 25 de lei?

Departe de a-i descuraja pe cei ce fac parte acum din Phoenix, și pe care îi respect, sper să îi mai văd cântând împreună măcar o dată pe cei certați, înainte ca Întâiului Meloman să-i vină ideea să-și angajeze trupă în Rai.

P.S. Cu câteva minute înainte de ora de începere programată pentru recital, Nicolae Covaci și Costin Adam, vocalistul Phoenix, se îndreptau în pas alert spre scenă. Din coada de la porumb fiert se desprinde un ins pe la 45-50 de ani. Le taie calea atât de hotărât încât nu știu ce urmează – să le ceară un autograf sau să îi ia la palme.

”Se poate o poză?”. ”Sigur”, zice Nicu Covaci, deși grăbit. Vocalistul nu prezintă interes pentru fanul de ocazie, așa că e solicitat ca fotograf. După 2-3 instantanee, omul se întoarce victorios la coadă. ”Cine era?”, întreabă nevasta curioasă în timp ce strunea copiii cam mulți. ”Nu știu exact, dar era de la Phoenix”. 

Lucian Cremeneanu

Galerie foto de la concert