Etichete

, , , ,

Penitenciar.png

Foto: Szilagyi Lorand, Bihoreanul (www.ebihoreanul.ro)

O femeie se duce în audienţă la directorul închisorii: „Domnule director, vă rog să îi daţi soţului meu o muncă mai uşoară! De câte ori îl vizitez se plânge că e foarte grea şi obositoare”. „Dar, doamnă, soţul dvs lipeşte etichete pe sticle!”. Femeia, contrariată: „Nesimţitul! Şi mie îmi spune că sapă un tunel!”. Cu naivitatea de a crede că nu au auzit acest banc de breaslă, l-am povestit vinerea trecută unor angajaţi din Penitenciarul Oradea. Bineînţeles că îl ştiau…

Am intrat în penitenciar, de Ziua Porţilor Deschise, cu inima strânsă. Gândul că o să văd din interior nişte pereţi între care unii oameni petrec zeci de ani sau chiar o viaţă de pedeapsă m-a înfiorat de la bun început. Într-o secţiune mai lejeră a închisorii – căci, până la urmă, tot închisoare este, indiferent de micile libertăţi – am trecut pe lângă câţiva dintre ei. Mi-a fost destul de greu să îi privesc în ochi. Mi-au amintit de aviditatea cu care mă priveau bătrânii dintr-un azil pe care l-am vizitat acum câţiva ani.

O închisoare e ca un oraş, în care primar e comandantul. Are bucătărie, centrală termică, sală de sport, farmacie, cabinet stomatologic, clinică medicală, săli de clasă, bibliotecă, reţea TV, centre de consiliere, capelă, reguli stricte, disciplină de fier şi multe, multe gratii. Un singur lucru îi lipseşte: libertatea. Un oraş curat şi ordonat, populat cu cei mai trişti oameni din lume, un oraş pe care nu-l iubeşte nimeni din care toţi abia aşteaptă să plece. Dar aproape jumătate dintre ei se întorc. Nu de drag sau din nostalgie, ci din pricina păcatului recidivei. Ori, pur şi simplu, de foame.

Industria sufletelor pierdute pare să aibă sezoane precum turismul. Vara, deţinuţii sunt mai puţini, dar când vine frigul, iar un adăpost cald e greu de găsit, unii comit boroboaţe doar pentru a ajunge aici. Pentru ei, penitenciarul e răul cel mai mic. Pentru alţii, e răul suprem care, ce ciudăţenie, încearcă să le facă bine – să-i alfabetizeze, să-i disciplineze, să-i educe, să-i salveze de pe calea pierzaniei. Chiar şi Arsenie Boca a fost închis aici vreo doi ani, ceea ce pentru breaslă pare motiv de mândrie. O celulă comemorativă „Arsenie Boca” deschisă publicului ar deveni rapid loc de pelerinaj şi ar mai adăuga un punct turistic pe harta oraşului.

Cu bani de la coada alocărilor bugetare, spaţiile se renovează pe rând, după puteri. Graţie unei centrale noi, deţinuţii de la Oradea au acum apă caldă berechet. Clinica medicală e aproape gata. Cei 450 de oameni îşi petrec micile sau marile eternităţi în camere de la 2 la 16 paturi, după cum le-a fost păcatul ori norocul. Au maşini de spălat haine şi grupuri sanitare curate. Pot vorbi 60 de minute pe zi de la telefonul public. Se pot uita la filme, pot învăţa o meserie. Cu toate acestea, nu-şi vor iubi niciodată oraşul. Dar nici el pe ei.

În timpul opririi la capelă ne-am așezat pe scaunele laterale pentru o scurtă discuție, un fel de talk-show între gazde și jurnaliști fără spectatori și fără popă. ”Unii îl descoperă pe Dumnezeu aici. Preotul penitenciarului, care a ieșit recent la pensie, a acceptat să vină în continuare ca voluntar până când va fi angajat un preot nou”, ne-a spus frumoasa purtătoare de cuvânt. M-am băgat în discuție: ”Drăguț din partea dumnealui! Dar nu e ironic că slujește pe baza unei cărți plină de fapte ca cele pentru care oamenii ăștia au ajuns după gratii?” ”Asta a fost bună!”, mi-a șoptit zâmbind o colegă jurnalistă la ieșire. ”Ateule!”, m-a certat o altă respectabilă doamnă, după care m-a îmbrățișat.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri