Expresia „Asta-i viaţa”, din care Voltaj a făcut hit copiind şi expresia şi melodia, o aud foarte des. E un fel de concluzie inteligentă, o replică supremă, un punct pus unei discuţii, o expresie universală care se potriveşte la orice, oricând. „Asta-i viaţa!” spune cel care tocmai şi-a pierdut iubita. „Asta-i viaţa!” spune omul care trebuie să se împace cu plecarea definitivă a cuiva drag. „Asta-i viaţa!” sună bine şi atunci când primeşti carnetul de şomaj. La fel şi atunci când nu mai ştii ce să răspunzi. Arunci un „Asta-i viaţa!” şi te-ai scos. Tu ai avut ultimul cuvânt.

„Asta-i viaţa!” este o expresie super-potentă. Rezolvă tot, alină dureri, explică mari necunoscute, reuşeşte să-i împace chiar şi pe cei mai neliniştiţi căutători de explicaţii. Odată rostită formula magică, nu mai trebuie să faci nimic, nu te mai obligă nimeni şi nimic la mai mult. E mai uşor să spui „Asta-i viaţa!” decât să-ţi sufleci mâinile şi să te apuci să schimbi ceva din situaţia care nu-ţi convine. Resemnarea este mult mai uşoară. „Asta-i viaţa!” este şi o expresie a micilor laşităţi care ne pasc în mărunta noastră viaţă. E pactul nostru secret cu Dumnezeu: noi primim ce ni se dă, fără să cerem mai mult, iar el nu se supără când îl pomenim în fraze nepotrivite. Să primim totul, aşa cum vine. Acesta pare să fie îndemnul ce răzbate din „Asta-i viaţa!”

Dar oare ce crede viaţa însăşi despre expresia asta? După tonul pe care spunem „Asta-i viaţa!” ar putea înţelege că nu o apreciem deloc, că o considerăm uşuratică, necinstită, nedreaptă şi urâtă. Şi totuşi, cine spune des „Asta-i viaţa!” trăieşte mai mult, e mai fericit, mai relaxat, mai mulţumit de sine şi de totul din jur. Nu se complică inutil, nu se luptă cu morile de vânt, nu caută cai verzi pe pereţi, nu îşi consumă energiile căutând adevăruri filozofice. Ia totul aşa cum vine. De ce? Pentru că e mai simplu, mai comod şi pentru că… asta-i viaţa!

(Jurnal Bihorean, 5 iulie 2002)