Etichete

, , , , ,

migranti

Cu câteva seri înainte de Crăciun, unei femei din Oradea i-a sunat telefonul. O voce de bărbat politicoasă, dar fermă, a abordat-o fără ocolişuri: „V-am găsit numărul pe internet. Faceţi cumva şi acţiuni umanitare?”. Vocea misterioasă suna din partea Poliţiei de Frontieră. Povestea, pe scurt: 36 de migranţi, prinşi în timp ce încercau să treacă graniţa, se aflau în custodie până a doua zi şi aveau nevoie de mâncare şi apă.

„Facem”, a zis femeia şi a sunat mai departe o prietenă. Împreună au început să se scotocească prin buzunare şi să încropească un plan. S-au alcătuit rapid bugetul (250 lei) şi meniul (mere, cozonaci, sandvişuri cu pui, apă plată). Ar fi vrut să le ducă hrană caldă, dar nu aveau cum să o servească din lipsă de ustensile, căci Poliţia de Frontieră e armată fără popotă, nu restaurant cu linguri şi furculiţe.

Au cumpărat sandvişurile din mai multe locuri, căci nimeni nu avea 36 de bucăţi gata făcute. Pentru cozonaci s-au dus la o brutărie, înainte de ora închiderii. I-au explicat vânzătoarei situaţia. „Puteţi cumva să ne daţi nouă cozonacii pe care nu îi mai vindeţi mâine?”. „Nu pot, că îi dăm la porci”, a trăsnit creştina de după tejghea. Fetele au cumpărat câţiva şi, la nici două ceasuri după telefonul de ajutor, erau faţă în faţă cu migranţii înfometaţi.

Într-o sală de studiu a Poliţiei de Frontieră, aşezaţi cuminţi la pupitre, 36 de bărbaţi tineri din Siria, Irak, Afghanistan şi Kurdistan le priveau cu ochi obosiţi, curioşi, miraţi sau indiferenţi. 36 de destine distruse de războaie şi fundamentalism. Căldura arzătoare din calorifere, combinată cu geamurile închise şi mizeria aferentă unei călătorii începute cine-ştie-când, făcea aerul irespirabil. Nimeni nu ştia când mâncaseră ultima dată.

Rând pe rând, au trecut să-şi primească mâncarea şi apa. „Thank you very much”, mai şoptea câte unul. Cei mai mulţi rămâneau tăcuţi în faţa femeilor albe. Un frontierist de-al casei s-a desprins dintr-un grup de caschete şi le-a rugat pe fete să reţină câteva porţii: „Mai sunt câţiva pe la poartă, în sala alăturată…”. „Cum aşa? Că noi doar de 36 de oameni ştiam”. După câteva minute, cascheta s-a întors: „Să nu uitaţi, doamnă!”. Apoi a venit şi a treia oară cu aceeaşi rugăminte.

„Vă mulţumim. Aţi făcut o faptă bună”, le-a lăudat, la final, vocea misterioasă de la telefon. „Aţi fi putut face şi dvs. la fel, dacă aţi fi pus fiecare 20 lei din salariu”, le-au sugerat femeile bărbaţilor în uniforme şi au plecat. Din ghereta de la poartă le-au salutat jovial câţiva poliţişti de frontieră zâmbitori, molfăind fericiţi sandvişuri cu pui. Era seara de 18 decembrie, Ziua Internaţională a Migranţilor, iar pe străzi mirosea din ce în ce mai tare a Crăciun.

Lucian Cremeneanu

Anunțuri