Stau ca proasta în faţa ecranului, cu mintea golită, şi pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele. Nu ştiu cum s-o spun. Nasul nu m-a înşelat nici de data asta. Simţeam eu că se pregăteşte ceva. Acum e oficial: ne despărţim! Nu ştiu dacă e o despărţire definitivă sau temporară, dar, cu siguranţă, când ne vom revedea, amândoi vom avea blana mai lungă. IMS pleacă departe, iar în bagajele lui minimaliste nu s-a găsit loc şi pentru mine. O sumedenie de reguli, legi, taxe şi kilometri s-au pus de-a curmezişul relaţiei noastre frumoase. Viaţa noastră nu mai poate continua împreună. Mai avem de stat împreună doar 48 de ore. Câte una pentru fiecare kilogram de iubire reciprocă pe care o mai avem de consumat. Acum îmi explic de ce casa a început să se golească, de ce nu mai avem maşină, de ce e atât de multă melancolie în aer şi de ce e atât de frumoasă toamna aceasta. Într-un colţ mi-s strânse deja lucrurile – jucăriile, şamponul, vasul de mâncare, vasul de apă, lesa, tricoul, peria… O bocceluţă atât de mică! Locuinţa mea de la ţară, din comuna primitivă Biharia, îmi va deveni locuinţă permanentă. Noii mei stăpâni (brrr, ce oribil sună!) mă iubesc, eu îi iubesc pe ei, dar… nimic nu va mai fi la fel.

Blogul meu de dog se va opri peste două zile. Uneori chiar şi cuvintele se termină.

https://cremeneanu.files.wordpress.com/2010/11/iris-ultima-toamna.pdf