Am întrebat ieri, pe Facebook, o veche şi bună prietenă, care a devenit mamă acum câteva luni, ce mai face. Răspunsul ei m-a copleşit şi m-a emoţionat atât de tare, încât i-am cerut voie să îl fac public. Îi mulţumesc pentru accept şi pentru că îmi este prietenă.

[…] „Sufleteşte suntem foarte OK, iar Edan ne răpeşte în fiecare zi câte o nouă bucată din inimă, descoperim componente sufleteşti despre existenţa cărora nu aveam habar până la el.

Nu mi-aş fi imaginat niciodată că ceea ce poţi simţi pentru un copil este exact sentimentul acela proaspăt care te inundă când eşti îndrăgostit, chiar nu sesizez nicio diferenţă (mă rog, cu excepţia componentei sexuale, adică a „lust”-ului).

E o trăire lipsită de dulcegării şi drăgălăşenii (deşi poţi alege să o îmbraci şi-n veşmintele alea dacă vrei), e poftă, savoare, tihnă, mirare, căldură, anticipare, entuziasm şi, cel mai frumos, e pornirea totală, instinctivă, de a te oferi complet şi necondiţionat.

Nu pentru ceea ce te face PE TINE să simţi făcând asta, ci pur şi simplu pentru susţinerea Vieţii în sine. Cumva, în felul ăsta, capeţi şi tu un sens mai adânc decât ceea ce ştiai înainte că eşti, că ai, că poţi.

E cu totul altfel decât credeam. Şi nici vorbă de pierdere a libertăţii (căci de asta mi-era teamă înainte), chiar dimpotrivă: descopăr nişte valenţe ale ei despre existenţa cărora nu aş fi bănuit vreodată.”

Dedic postarea aceasta unei alte bune prietene care e pe cale să devină mamă şi care, odată, mi-a desenat un pom pe perete.