Etichete

, , , , , , , ,

mihai-eminescu1

Dragostea de Eminescu ne este mai mult impusă decât născută firesc. Aniversările şi comemorările sale par, de cele mai multe ori, sarcină de serviciu. Oamenii sunt duşi la statuile poetului, cu coroane şi jerbe, apoi la colocvii sau spectacole, după care se grăbesc acasă unde au lucruri mult mai importante de făcut. Doar cei care îl preţuiesc din inimă mai rămân la o agapă să-i recite versurile sau să-i dezbată ideile.

Mihai Eminescu nu este un produs colectiv al românilor şi României, ci, mai degrabă, o fericită excepţie. Conştientizarea valorii unui om nu este un atu al maselor, mai ales când omul le este contemporan. Abia după reîntoarcerea în pământul sfânt al patriei poate fi transformat în icoană, fiindcă atunci nu mai reprezintă un pericol nici pentru funcţii, nici pentru orgolii. Geniile n-au fost niciodată înţelese de vulg şi tocmai ăsta e rolul geniilor.

Dacă ar trăi acum, Eminescu ar fi rocker, ar fi biciclist, ar lupta împotriva proiectului de la Roşia Montană, ar scrie statusuri virale pe Facebook. Ar fi pus la zid pentru ideile sale de către marii lideri de opinie, ar fi considerat un parazit de către pensionari, ar fi ignorat de toate femeile serioase. Nu l-ar lua nimeni în maşină dacă ar sta la ocazie pe marginea drumului şi nu şi-ar putea plăti mesele cu poezii. La TV ar fi invitat doar în emisiuni tabloid, unde ar fi iscodit despre relaţia cu Veronica şi despre zvonul că suferă de ceva boală ruşinoasă.

În 15 ianuarie l-am sărbătorit în Crown Pub. A fost o mică serbare muzical-literară cu actori de la Teatru şi muzicieni de la Filarmonică, de la care fiecare pleca după ce îşi termina numărul. Mi-ar plăcea să-l celebrăm pe Eminescu în mod spontan, fără condică de prezenţă – eu vin cu o carte, tu cu o chitară, altul cu o sticlă cu vin. Să încercăm să-i cunoaştem şi viaţa, nu numai opera, aşa cum facem şi cu prietenii noştri. „Mărturii despre Eminescu (Povestea unei vieţi spusă de contemporani)” ar fi o lectură obligatorie. Trebuie să ieşim din şablonul acesta învechit dacă vrem ca generaţiile viitoare să ştie că Eminescu a fost şi altceva, nu doar un liceu sau o stradă.

Cele mai frumoase vorbe de aniversare le-am citit pe Facebook, scrise de o prietenă dragă, fost profesor la Colegiul „Mihai Eminescu” din Oradea, acum plecată definitiv din ţară. Le redau aici cu permisiunea ei:

„Dragă Eminescu, Află despre noi că suntem binişor, că în România, ca şi în alte părţi ale lumii, arta de a guverna e tot ca pe vremea ta, sinonimă cu arta de a amăgi poporul, cloroformizându-l cu utopii demagogice. Că somităţi care au comis crime grave se plimbă pe stradă, pe lângă plopii fără soţ, şi ocupă funcţiuni înalte. Unii au mai fost adunaţi cu de-a sila în temniţi large. Statul, dragă Eminovici, a devenit obiectul unei spoliaţiuni continue. Nimenea nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. În rest, n-a pierit visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal”.

La mulţi ani, Mihai!

Lucian Cremeneanu

Anunțuri