Etichete

,

Bud Spencer

Mirajul filmelor atinsese climaxul în viața mea. Abia așteptam să se stingă lumina și, învăluit în mirosul de mușama și lemn al sălii de cinema, evadam din atmosfera cuminte a orășelului copilăriei mele și plonjam printre stele.

Erau acolo toți, pe ecran, în diverse roluri, forme și costume. Nu aveam o ierarhie, dar dacă aș fi făcut-o, pe locul 3 s-ar fi aflat Superman, Omul Păianjen, Winetou și Cascadorul Hooper, locul 2 nu s-ar fi acordat din respect pentru locul 1, pe care, la kilometri distanță de ceilalți, se afla unicul și inegalabilul Piedone. Aveam 10 ani.

Cam la vârsta aceea i-am spart nasul tatălui meu. Dar el a fost de vină, el a început! ”Cum a fost la film, mă?” I-am explicat aproape urlând de entuziasm cum i-a pus la pământ Piedone pe toți bandiții, iar ca să fiu cât mai explicit, am luat aerul din jurul lui la pumni. Cu unul mi-am nimerit tatăl fix în clonț. I-a dat sângele. ”Paștele mă-tii de copilaș, cum dai, mă, în taică-tău?” Am continuat să-i povestesc restul filmului, în timp ce, cu o mână tata își oprea sângerarea, iar cu cealaltă îmi para loviturile devastatoare învățate de la Piedone.

Într-o zi, m-a dus în cabina de proiecție a cinematografului, să văd cum se fabrică visele. Proiecționistul mi-a arătat cum se pune rola, cum se pornește aparatul, cum se reglează claritatea imaginii. Apoi, prin ferestruica aceea mică, cu huruitul aparatului rusesc în cap, am văzut pentru a nu știu câta oară ”Piedone în Egipt”.

La un moment dat, filmul s-a rupt, iar ecranul s-a golit. În corul de fluierături al sălii, omul a mutat rolele pe un banc de lucru și a lipit pelicula. O bucată de cam un metru lungime a căzut ”la montaj”. Era o serie de fotograme identice, un prim-plan cu dragul meu erou îmbrăcat într-o cămașă albă. A devenit cea mai de preț comoară din tezaurul meu. Am păstrat-o ani de zile până când, cu acel talent aparte pe care doar copiii îl au, am reușit cumva să o pierd.

Acum doi ani, într-o cameră de hotel din Viena, pe un canal nemțesc, am dat întâmplător peste un maraton de filme cu Piedone de două zile. Nu m-a deranjat deloc că erau traduse în germană, o limbă din care înțeleg doar ”eins zvei polizei”. Ziua vizitam orașul, seara îmi retrăiam copilăria. Așteptam cu aceeași nerăbdare scenele de bătaie ca și acum 30 de ani și recompuneam dialogurile din memorie. Mă bucuram de fiecare secundă, simțeam cumva că sfârșitul se apropie.

N-am plâns când a murit Bud Spencer, deși ar fi trebuit. Viața mi-a polizat unele sensibilități, dându-mi iluzia că sunt mai puternic. Am fost doar trist și nostalgic. Dar aș fi dat orice să țin din nou în mână acea bucată de peliculă ruptă și să privesc la soare seria de imagini care, rulate una după alta în viteză, compuneau un cadru de o secundă, maxim două. Exact atâta timp cât a trecut de atunci.

Bye bye, Buddy! Drum bun, Piedo! Rămas bun, Chiru! La revedere, sceriffo!

Lucian Cremeneanu