M-am bucurat că nu mi-am luat laptopul cu mine la Londra, pentru că aș fi scris probabil despre spectacol ”la cald”, ceea ce poate fi atât bine, cât și rău. Dar mai mult rău, pentru că poate afecta obiectivitatea. Am avut așadar două zile să mă lepăd de subiectivismele care mă leagă de ABBA încă din fragedă pruncie – prima trupă care mi-a plăcut în copilărie, prima relație serioasă de amor pe la vârsta de 10 ani (Agnetha, dragostea mea), primul film care m-a făcut să levitez câțiva ani mai târziu (ABBA: The Movie), primul musical mare la care am fost în străinătate (Mamma Mia) – și, astfel, sper să vă pot povesti cu mintea limpede despre spectacol. Mai am de mărturisit și faptul că a vedea ABBA live a fost un vis pe care nici măcar nu l-am avut.

ABBA și-a gestionat excepțional faima și succesul, atât în timpul activității, cât mai ales după despărțirea din 1982. Dorința de a nu dezamăgi așteptările care au crescut continuu de la destrămare (să nu uităm că și Iisus a devenit cu adevărat celebru abia după ce s-a retras din activitate) i-a făcut să refuze inclusiv elucubranta ofertă de un miliard de dolari (!!!) pentru un turneu mondial în anul 2000. Năucitor, nu? Musicalul ”Mamma Mia”, construit exclusiv pe piese ABBA și lansat la Londra, exportat pe Broadway și mai apoi în toată lumea, a făcut 2 miliarde de dolari înainte să apară filmele cu același nume, filme care au mai răzuit niște cașcaval gros în conturile tuturor celor implicați și au demonstrat că ABBA-mania e departe de a se stinge.

Așa că ideea din 2016 a unui investitor britanic de a face un spectacol virtual cu holograme a fost semi-câștigătoare din start. Cealaltă jumătate mai depindea doar de calitatea noilor tehnologii de a crea imagini virtuale tridimensionale cât mai realiste, acele holograme, avataruri sau ABBA-taruri, cum frumos a fost adus din condei. Iar cu ocazia pregătirilor, trupa a profitat de reuniune și a intrat în studio. Așa că, în 2021, cu un an înainte de lansarea oficială a spectacolului virtual, a ieșit și albumul nou, primul după 40 de ani. Ca la carte!

Scuzați introducerea prea lungă, dar am considerat-o necesară. Haideți înăuntru, că afară în Londra e un amestec antipatic de frig, umezeală, ploaie și smog.

Intrarea în sala construită special pentru acest spectacol poate fi un pic derutantă – nu știi dacă ai nimerit la un concert, un carnaval sau la o petrecere tematică. Unii dintre spectatori sunt echipați în ținute de la îngemănarea erelor flower-pover și disco, cu haine sclipitoare, peruci, pantaloni evazați și ochelari supradimensionați în culori vii. Publicul provine din întreaga lume, așa cum se întâmplă la mai toate musicalurile din Londra. Categoriile de vârstă? Toate, cu excepția sugarilor. Totuși nu au fost mulți copii.
După un avertisment direct că cei care fac fotografii sau înregistrează audio-video vor fi poftiți afară, luminile s-au stins într-un fade out destul de lung. Mi l-am explicat prin faptul ca ochii trebuie obișnuiți treptat cu întunericul pentru a vedea cum trebuie hologramele din prima secundă. Luminile încep să circule pe ecranul care înconjoară aproape total sala, muzica crește în intensitate și… Zbang!

ABBA e pe scenă! Da, ABBA!!!

Agnetha, Anni-Frid, Björn și Benny, tineri așa cum îi știe toată planeta încă din anii ‘70 încep cu ”The Visitors”. Oricât de bine m-am pregătit pentru acest moment, tot m-a plesnit în feluri greu de anticipat. E un amestec de stupoare, emoție, entuziasm și din nou stupoare. Îmi revin un pic după a doua melodie, ”Hole In Your Soul”. Eram curios dacă piesele sunt reinstrumentate față de ce știm noi de pe discuri, casete și videoclipuri. Dar descopăr că, în ciuda experienței destul de vaste în mersul la concerte, sunt în continuare un copil naiv. Se cântă live!!! Că doar nu suntem într-o emisiune la TVR!

În stânga scenei, într-o fosă mobilă care urcă și coboară din când în când, muncește de nouă ori pe săptămână probabil cea mai bună trupă ABBA-tribute din lume (tobe, percuție, bass, 2 chitare, clape, suflător, 3 backing vocals). Amănunt – formația e majoritar feminină! Vocile celor 4 membri originali sunt cele reale, de pe trackuri, cu ajutor suplimentar de la cele 3 doamne vocaliste. Totul în sincron perfect cu hologramele care cântă și dansează.

Începe piesa ”S.O.S.” și publicul începe și el să se dezmorțească după ”Wow!”-ul inițial. Că doar pentru hituri am venit toți aici. E prima melodie cu participare generala din partea publicului. ”Knowing Me, Knowing You” e prima fără holograme pe scenă, probabil pauză de odihnă. Fiecare început de melodie e primit cu urale. La ”Chiquitita” corul redevine general, în special la refren. După piesă, Agnetha ne face cu mâna și ”iese” de pe scenă. Revine ca vocea a doua pentru ”Fernando”.

Hologramele sunt de un realism incredibil. Toți se mișcă natural pe scenă, fetele fac chiar mișcări complicate de dans pe care acum 40 de ani le făceau pe bune. La buza scenei și pe toată lățimea ei este coborât un roll-up transparent care contribuie cumva la felul în care vedem noi hologramele, dar nu știu cum. Sau poate o fi doar de protecție.

Spectacolul e atât de bine proiectat tehnologic, încât pe ecranele laterale, folosite pentru imagini preluate live la concertele obișnuite, avem imagini 2D generate cu A.I. exact din unghiurile în care, în mod normal, ar fi poziționate camerele de luat vederi. Totul în perfect sincron, ca și cum ar fi filmat live. Aici am descoperit și singurul loc în care tehnologia pierde o sutime de punct la examen – dacă ești atent, se observă câteva mici și foarte discrete mișcări nenaturale la mușchii feței sau la buze, în timp de hologramele sunt impecabile. Dar sunt ferm convins că în viitor vor fi perfecte și astea.

Primul care ține un speech de unul singur în fața publicului este Benny Anderson. <„A fi sau a nu fi?” nu mai este întrebarea. […] Cineva spunea „Fără un cântec și un dans ce suntem?” Aceea este întrebarea!”>, cu aluzie la cântecul ”Thank You For The Music”. Atenția la detalii este grozavă. S-au estimat inclusiv locurile în care publicul va reacționa în timpul speechurilor și i s-a lăsat spațiu pentru câteva clipe. Pe rând, toți colegii săi ies la rampă cu un mic discurs, pentru cele 60 secunde de faimă, oricât de nepotrivit sună asta pentru niște oameni care au abonamente cu minute nelimitate de faimă.

La ”Does Your Mother Know”, oglinzile circulare de deasupra noastră coboară ca o escadrilă de OZN-uri și, învârtindu-se conic răspândesc în sală razele trimise de moving head-urile de pe scenă. Pentru ”The Eagle”, ABBA ”iese” din nou de pe scenă pentru ”schimbarea garderobei”, cum a glumit Björn, iar muzica este însoțită de o animație proiectată pe un ecran de lățimea unui IMAX, cu minus doar pe înălțime. Apropo de ”ieșitul de pe scenă”, holograma se stinge treptat pe măsură ce se mișcă spre spatele scenei simulând perfect ieșirea din lumina reflectoarelor a unei persoane reale.

Magia nu e gata.

Începe ”Lay All Your Love On Me”, la care intră în funcțiune laserele în tot spectrul de culori perceptibil de ochiul uman. Cântecul, la care sala vibrează în toate punctele ei de rezistență, e însoțit de o animație 2D pe ecranul din spatele scenei. Momentul de mix în ”Summer Night City” m-a lăsat mut! Fetele își termină dansul de pe ecran în centrul imaginii, filmate de sus cu camera îndepărtându-se de ele și reducându-le dimensiunile. Într-o clipă (de care mă bucur enorm că nu mi-a scăpat) planul vertical ”alunecă” în plan orizontal cu dimensiunile lor reale perfect calibrate în 3D în avatarurile care stau acum în picioare pe scenă. Wow! Pentru momentul ăsta aș vrea să mai văd spectacolul încă o dată.

Nu vă mai trec prin tot playlistul, vă mai spun doar că au lipsit câteva hituri din pricina celor 4 piese de pe albumul nou incluse în setlist. Ne-am apropiat de final cu înregistrarea ”Waterloo” de la Eurovisionul din 1974 și ”Thank You For The Music”, cu Benny la acordeon și sute de ghirlande led coborâte din tavan. Climax-ul și feeria maximă s-au atins la ”Dancing Queen”, moment în care a părut că numărul spectatorilor s-a dublat, atât de tare a răsunat refrenul. Finalul nu vi-l povestesc pentru că nu e frumos să dai chiar toate spoilerele dintr-un film.

Ieșind în aerul rece și umed al Londrei, încercând să mă recalibrez la realitate, am încercat să-mi pun emoțiile și gândurile la locul lor. Și am avut întrebări:

• Chiar am văzut ABBA? E posibil așa ceva?
• Cum e pentru cei patru, care se apropie de 80 de ani, să se vadă tineri?
• Ce-o fi însemnat concertul ăsta pentru fetița de 12-13 ani din scaunul cu rotile de la interval, care a cântat absolut tot concertul, silabă cu silabă, alături de mama ei și care a fost cea mai fericită din sală?
• Cine va fi subiectul următorului proiect de genul ăsta? Eu mizez pe Beatles. Alții pe Elvis Presley, probabil că americanii ar începe cu el. Dar niște doamne simpatice ne-au spus la ieșire că au auzit ele undeva că se lucrează la… Freddie Mercury! Dar trebuie să menționez și că erau cam bete. 🙂
• Câți oameni din lumea asta mare nu ar putea fi convinși niciodată că ABBA nu a fost de fapt pe scenă?

Yuval Noah Harari scria în ”Homo deus. Scurta istorie a viitorului” că, în viitorul nu foarte îndepărtat, următorul target al oamenilor va fi să învingă moartea și să devină nemuritori asemenea zeilor. Ei bine, cei de la ABBA au reușit! Iar calea pentru mult amânata revenire a lui Iisus pe pământ este acum deschisă.

Lucian Cremeneanu