Concertul Il Volo a fost precedat de cea mai lungă coadă din istoria post-decembristă a Oradiei. Din motive pe care nu le cunosc, firma organizatoare (bulgărească) a luat decizia ca accesul în Oradea Arena să se facă printr-o singură intrare, din lateralul sălii, aflată la nivelul podelei. Din fericire, coada s-a mișcat repede, din nefericire, temperatura exterioară era neprietenoasă.
În lipsa unei poziții oficiale din partea organizatorilor, bănuiesc doar că decizia are legătură cu sistemul de scanare a biletelor si costurile pentru controlul accesului. Firma de P.R., românească, de-a noastră, mi-a dat răspunsuri atât de imbecile la întrebările pe care le-am trimis azi-dimineață încât nici nu merită să le menționez.
Cu un pic de comunicare, în sală se putea face treabă mai bună. Spre exemplu, la final, se putea anunța că se poate ieși prin mai multe locuri, astfel, cei care au avut locuri în fața scenei n-ar fi trebuit să se înghesuie pentru a ieși pe unde s-a intrat. Probabil că organizatorii nu cunoșteau prea bine geografia locului.
”Oglinda Spartă”, de Arthur Miller, regia Timofei Kuliabin, dramaturgia Roman Dolzhanskiy
Deși mi se pare o mică blasfemie să compari un spectacol de teatru cu un film, chiar și printr-o simplă referință, de data asta spun fără ezitare că ”Oglinda Spartă” este un film desfășurat live în fața spectatorilor. Iar acesta este un compliment la adresa modului în care regizorul rus Timofei Kuliabin a creat pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea – o demonstrație de exactitate și limpezime în montare, cu o estetică vizuală de mare finețe și bun gust.
Prin viziunea dramaturgului Roman Dolzhanskiy care a adaptat textul, Kuliabin a adunat sticla spartă a lui Arthur Miller și a reasamblat-o într-o oglindă pe care, în ciuda titlului, a lăsat-o întreagă, pentru ca toată lumea care trece prin sală să se privească puțin în ea. Textul este rescris cu o libertate extraordinară, dar cu respect pentru filoanele principale. Povestea inițială se păstrează în toate elementele de bază, cele esențiale, dar updatează celelalte elemente de referință.
Mă sperie un pic generația asta nouă de regizori de teatru! Parcă vor să dea totul de tineri, pentru ca mai încolo să se lăfăie în pensii speciale și să trăiască pe spatele poporului-spectator din amintirile gloriei tinereții. Dau totul pe repede-înainte, sar treptele câte 3-4 deodată, ca niște puști grăbiți să ajungă undeva, cât mai departe, să stea o clipă și apoi să fugă și mai departe.
Spun astea pentru că, înainte de orice, montarea Richard al III-lea de la Oradea este un spectacol de regizor. Cu Richard al III-lea, Andrei Măjeri și-a ridicat singur ștacheta la un nivel care va fi greu de bătut. Greu, nu imposibil, căci în meseria asta mintea, inteligența și imaginația îți sunt cei mai buni aliați. Iar teatrul contemporan aproape că nu mai are limite de exprimare.
Scena sălii Transilvania din Oradea este cam îngustă. În ea și-a găsit loc și mai îngustul mini-apartament al unei bătrâne doamne țintuită de bătrânețe la pat. Și a fost inspirat să fie așa, fiindcă spațiile în care trăiesc oamenii ajung, spre senectute, să se transforme în mici închisori, cu pereți strâmți, plini de amintiri, care parcă te apasă și îți iau aerul. În acest spațiu are loc acțiunea spectacolului ”Speranța nu urcă niciodată cu liftul”.
M-am bucurat că nu mi-am luat laptopul cu mine la Londra, pentru că aș fi scris probabil despre spectacol ”la cald”, ceea ce poate fi atât bine, cât și rău. Dar mai mult rău, pentru că poate afecta obiectivitatea. Am avut așadar două zile să mă lepăd de subiectivismele care mă leagă de ABBA încă din fragedă pruncie – prima trupă care mi-a plăcut în copilărie, prima relație serioasă de amor pe la vârsta de 10 ani (Agnetha, dragostea mea), primul film care m-a făcut să levitez câțiva ani mai târziu (ABBA: The Movie), primul musical mare la care am fost în străinătate (Mamma Mia) – și, astfel, sper să vă pot povesti cu mintea limpede despre spectacol. Mai am de mărturisit și faptul că a vedea ABBA live a fost un vis pe care nici măcar nu l-am avut.
ABBA și-a gestionat excepțional faima și succesul, atât în timpul activității, cât mai ales după despărțirea din 1982. Dorința de a nu dezamăgi așteptările care au crescut continuu de la destrămare (să nu uităm că și Iisus a devenit cu adevărat celebru abia după ce s-a retras din activitate) i-a făcut să refuze inclusiv elucubranta ofertă de un miliard de dolari (!!!) pentru un turneu mondial în anul 2000. Năucitor, nu? Musicalul ”Mamma Mia”, construit exclusiv pe piese ABBA și lansat la Londra, exportat pe Broadway și mai apoi în toată lumea, a făcut 2 miliarde de dolari înainte să apară filmele cu același nume, filme care au mai răzuit niște cașcaval gros în conturile tuturor celor implicați și au demonstrat că ABBA-mania e departe de a se stinge.
Așa că ideea din 2016 a unui investitor britanic de a face un spectacol virtual cu holograme a fost semi-câștigătoare din start. Cealaltă jumătate mai depindea doar de calitatea noilor tehnologii de a crea imagini virtuale tridimensionale cât mai realiste, acele holograme, avataruri sau ABBA-taruri, cum frumos a fost adus din condei. Iar cu ocazia pregătirilor, trupa a profitat de reuniune și a intrat în studio. Așa că, în 2021, cu un an înainte de lansarea oficială a spectacolului virtual, a ieșit și albumul nou, primul după 40 de ani. Ca la carte!
Scuzați introducerea prea lungă, dar am considerat-o necesară. Haideți înăuntru, că afară în Londra e un amestec antipatic de frig, umezeală, ploaie și smog.
Campania electorală din 2024, considerată cea mai slabă dintre toate, cu cei mai slabi și neatractivi candidați pentru funcția de președinte, ne-a adus și ceva bun – primul turneu național Divertis după mulți ani de inactivitate a grupului! Un proiect pe care eu îl consider extrem de curajos din cauză că, între timp, totul s-a schimbat – ei (cei de pe scenă), noi (cei din sală), umorul, lumea reală, lumea virtuală, coeficientul IQ global… Dar Divertis a adus în săli publicul pe care și l-a crescut și educat începând de la sfârșitul anilor ‘80 până la disoluția din anii 2010, așa că succesul a fost parțial asigurat de la bun început.
Campaniile electorale au fost întotdeauna teren fertil pentru o trupă de umor care a stat în permanență cu ochiul pe clasa politică, iar anul 2024 nu cred că a fost ales întâmplător pentru reunire și turneu. Cum era de așteptat, spectacolul ”Divertis – Povestea” a exploatat din greu tema. Ne-am întâlnit cu foștii președinți ai României (Divertis a avut noroc să aibă membri care să îi joace pe toți foștii președinți, cu excepția actualului, prezent doar în variantă audio) dar și cu candidații de anul acesta, pentru care s-a apelat la inteligența artificială (da, știu că sună ciudat și amuzant).
N-aș fi zis nimic public despre filmul ăsta. La fel cum bunul renume al unei femei depinde de tăcerea multor bărbați, și reputația unui film poate depinde de tăcerea unor spectatori. Dar ceea ce am auzit din gura regizorului, imediat după proiecția de la Cinema Palace din Oradea, aproape că m-a scos din sărite.
”Acesta nu este un film pentru critici. Am spus mereu că criticii de film sunt cei mai penibili spectatori – ei văd întotdeauna alt film, altceva decât a vrut autorul să exprime. Nu este nici pentru spectatorii obișnuiți de filme comerciale, cei care merg la cinema. Acesta este un film de autor”, a glăsuit regizorul. A mai zis și ceva legat de ”film de artă”, dar nu-mi amintesc exact fraza.
TEXTE, FAZE SI POVESTI 