Guest post de Corina Raţ-Tarţia

Acum două luni, soţul m-a anunţat foarte entuziast (lucru destul de rar la el) că preferatul nostru, Horaţiu Mălăele, va juca din nou în Oradea. La cumpărarea biletelor entuziasmul ne-a pălit uşor, din cauză că preţul lor însemna cam o cincime din salariul meu. Dar am decis că acest actor merită un efort din partea noastră. Am avut ocazia să-l vedem în „Măscăriciul”, în „Podu”, iar expresivitatea şi profunzimea jocului său au lăsat amprente puternice în noi. Cred că cine l-a văzut vreodată jucând pe Mălăele ne înţelege.

După câteva lungi săptămâni, iată-ne în ziua mult aşteptată. Odată ajunşi la teatru, surpriză! Am fost anunţaţi că spectacolul va începe cu câteva minute mai târziu din cauza inadvertenţei dintre ora anunţată pe afişe (19:30) şi cea de pe bilete (19:00). Am fost uşor nedumeriţi, dar atunci când, la ora 19:10, Lucian Maxim a intrat pe scenă pentru o demonstraţie de virtuozitate ca interpret la fierăstrău, am dat uitării totul. Momentul a fost cu totul special. Felul în care a reuşit să atragă atenţia unor oameni încă zgomotoşi, aflati într-o sală cu toate luminile aprinse, mi-a dat idei – aceeaşi tehnică aş putea să o folosesc şi eu cu elevii, la începutul orelor. E nevoie doar de un fierăstrău, un arcuş şi puţină îndemânare, iar linistea e garantată.

Piesa propriu zisă a corespuns poate prea tare tiparului de comedie clasică facilă, deloc provocatoare, ce valorifică toate resursele umorului – personaje, situaţii, limbaj, vestimentaţie. Astfel, îl avem pe valetul Gaspard (Horaţiu Mălăele), ce interpreteză un personaj care nu excelează în inteligenţă, acompaniat de cusătoreasa Fideline (Maria Teleoacă), o domnişoară dedicată ideii de îmbogăţire prin căsătorie, şi un stăpân, fost valet îmbogăţit, Laverdure (George Mihăiţă), însufleţit în mod deosebit de nurii domnişoarelor. Cei trei creează o serie de situaţii ce se vor a fi hazlii (lovituri de bâte, farfurii cu frişcă în faţă, ca în de filmele cu Stan si Bran), cu un limbaj cel mai bine evidenţiat de felul mucalit al lui Mălăele de a repeta la nesfârşit aceleaşi cuvinte, stil pe care îl consider foarte aproape de a friza manierismul.

Din păcate, totul a fost previzibil în această piesă, poate mai puţin decorul şi, pe alocuri, muzica. Decorul conceput tot de regizorul piesei, Silviu Purcărete, a cuprins câteva dulapuri vechi care, din când în când, o luau din loc. Asta ce a dat un plus de dinamism piesei. Oglinzile de pe uşile dulapurilor păreau a fi puse pentru a reflecta continuu imaginea personajelor, sugerând parcă ubicuitatea acestor caractere printre noi sau chiar în noi. Inedite au fost intermezzo-urile cu versuri rimate şi hazlii, cântate de actori în cele mai surprinzătoare momente („Cu ochii în văpaie, l-am vrăjit pe tataie”).

E adevărat, din descrierea mea străbate o uşoară deziluzie. Dacă aş fi acordat mai multă atenţie titlului piesei („Femeia care şi-a pierdut jartierele” de Eugène Labiche, traducerea şi adaptarea tot Silviu Purcărete) şi aş fi căutat câteva informaţii, puteam să prevăd ce mă aşteaptă. În schimb, am ales să mă las surprinsă, fiind pe de-a-ntregul încrezătoare în nivelul artistic al personalităţilor de pe afiş. Dar, din păcate, nu e prima dată când nume mari ale scenei bucureştene vin în Oradea cu producţii fără greutate artistică, pe principiul că aici prinde doar comedia accesibilă.

La fel de deranjant este şi preţul pe care noi, spectatorii din provincie, trebuie să-l plătim pentru o astfel de producţie. De pe internet am aflat că, în Bucureşti, biletele la această piesă se vând cu 50 de lei, exact jumătate din preţul de la Oradea. Veţi putea spune că diferenţa e reprezentată de cheltuielile de deplasare şi de închiriere a sălii, însă, după o socoteală simplă, ajung la concluzia că e un preţ prea mare pentru doar o oră şi un sfert de spectacol (cu tot cu fierăstrăul de la început). Tare m-aş bucura dacă cineva mi-ar explica de ce există această inechitate evidentă.