În problema Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi a noului său sediu – clădirea fostei Garnizoane sau Cetatea – soluţia optimă ar putea fi undeva la mijloc.

Decât compact şi uriaş într-un sigur loc, poate că muzeului i-ar fi mai bine împărţit în bucăţi mai mici. Multe locuri tranzitate de sute şi mii de oameni zilnic i-ar putea fi gazde temporare sau permanente. Mie mi-ar plăcea să văd muzeul răspândit peste tot, să mă împiedic de el, nu alta!

O colecţie ar putea sta frumos şi bine în holul Primăriei. Alta, pe holurile Consiliului Judeţean. Un mini-spaţiu expoziţional s-ar putea inaugura la Colegiul Emanuil Gojdu, un altul la Eminescu sau la alte şcoli cu deschidere spre cultură şi istorie. De Universitate nici nu mai vorbesc. Şi alte instituţii şi şcoli din oraşele Bihorului ar putea găzdui bucăţele din imensa colecţie a Muzeului Ţării Crişurilor.

Toate acestea sunt spaţii păzite, iluminate, încălzite, deci costurile ar fi minime. Holul Casei de Cultură a Sindicatelor ar fi o altă zonă în care oamenii ar putea lua contact cu muzeul. Chiar şi în Cetate aş vedea un spaţiu expoziţional, în timp ce headquarter-ul Muzeului Ţării Crişurilor poate rămâne într-o aripă din prea-scump-renovata clădire a Garnizoanei. Unde ar avea loc şi celelalte instituţii pe care le vrea primarul.

În acelaşi timp, ideea de muzeu virtual ar trebui exploatată la maxim. Toate muzeele importante din lume au galerii virtuale. Unele obiecte de artă, manuscrise sau artefacte pot fi cercetate, admirate şi înţelese de pe internet. Oricum nu e voie să pui mâna pe ele. 🙂 Indiferent cum se va rezolva problema sediului, ideea răspândirii muzeului ar trebui luată în calcul.

Am avea astfel un muzeu al Ţării Crişurilor mult mai accesibil, mai vizibil, mai prietenos, mai uşor de înţeles şi de plăcut. Exponatele s-ar schimba la anumite intervale de timp, iar vizibilitatea lor ar fi categoric mai bună. Muzeul ar intra în cea mai modernă şi dinamică fază a existenţei sale. Pasul înainte făcut înspre public mi se pare nu doar necesar, ci chiar obligatoriu, în zilele acestea de restrişte culturală.

Lucian Cremeneanu