Din când în când iau prânzul la un restaurant vegetarian. Mâncare bună, gătită în stil vegan, adică nimic de origine animală. Fără ou, fără lapte, fără smântână. Proprietarul s-a vindecat de o boală grea în urmă cu mulţi ani printr-un regim alimentar fără carne, iar de atunci vrea să-i înveţe şi pe alţii să mănânce sănătos.

Dar mie nu-mi place să mănânc singur. O masă bună asezonată cu o conversaţie faină se încadrează în categoria „Mari plăceri ale vieţii”. Aşa că, de câte ori mi se face poftă de hrană vegetariană, îmi sun prietenii. N-am reuşit până acum să atrag acolo niciun prieten mascul. Dorinţa lor de carne este întotdeauna mai mare decât curiozitatea de a încerca ceva nou. Cu o mică ironie, cu un zâmbet politicos sau cu un „îmi pare rău, am mâncat deja”, toţi mi-au refuzat invitaţia.

Prietenele mele au fost în schimb mult mai deschise. În decursul ultimilor ani am luat masa acolo cu Mihaela, cu Adela, cu Loredana, cu Marinela, cu Lucia, cu Adriana, cu Ioana, cu Luminiţa, cu Iunia şi cu alte câteva dragi prietene. Ba chiar şi cu o iubită. Când am realizat că, în doar câteva luni, am fost acolo cu mai bine de 10 femei diferite, m-am întrebat ce cred oare ospătăriţele despre mine.

Cine sau ce puteam fi eu în ochii lor? Vreun VIP nu, că m-ar fi ştiut de la televizor. Un patron grijuliu cu sănătatea angajatelor? Un director de companie multi-level marketing (că doar femei am văzut să lucreze acolo)? Un şefuleţ care le face avansuri pe rând tuturor colegelor? Un politician care strânge semnături pentru ceva candidatură? Sau vreun soi de guru pe care adeptele îl adoră şi îl urmează oriunde? Ori, mai rău, un regizor de filme porno care vrea să-şi cunoască mai bine starletele? (Scuze, fetelor!)

În cel mai puţin probabil caz, puteam fi un om căruia îi place să asezoneze o masă bună cu o conversaţie faină, din categoria „Mari plăceri ale vieţii”. Iar lista de posibilităţi rămâne deschisă.

Lucian Cremeneanu