Relaţia mea cu Godzilla este una mai specială. Când a apărut filmul cu Matthew Broderick, în 1998, am fost să-l văd la Cinematograful Transilvania din Oradea (lângă Agenţia Tarom, pentru cei născuţi după închiderea sa). Am stat la balcon, singur pe o canapea, ca un nabab, cu picioarele întinse pe măsuţa din faţă, am molfăit un corn cu Cola şi, fatalitate, pe la jumătatea filmului am adormit. Când m-am trezit, Godzila era aproape răpusă.

După vreo doi ani, filmul s-a dat la tv. Eram acasă, întins în pat (greşeală gravă), pregătit să aflu toată povestea. Cam pe la acelaşi moment în care adormisem prima dată, moş Ene mi-a făcut-o din nou şi m-am ales iarăşi cu un blank de câteva zeci de minute. A treia vizionare, tot la tv, a fost un pic mai norocoasă. Am ratat începutul, dar am putut asambla puzzle-ul şi, astfel, după doar câţiva ani, mi-a ieşit filmul complet.

Citeşte până la capăt