Celebrul Shinkansen, trenul de mare viteză, nu face ţaca-ţaca. Se aude doar un vâjâit discret ce te face să-i ghiceşti viteza sfidătoare. Stewardese cu cărucioare pline de mîncare şi băutură ispitesc politicoase în stînga şi în dreapta. Să mergi cu trenul, să bei un merlot australian şi să-l asortezi cu o selecţie de brînzeturi franţuzeşti şi salamuri italieneşti? E strigător la cer, ştiu! E curat, nu există niciun miros sau zgomot care să deranjeze. Telefoanele mobile trebuie ținute pe silențios în trenuri şi în metrouri, pentru a nu-i deranja pe ceilalți pasageri. În cotiera fotoliului am opt canale de radio, butoanele de la care pot să las scaunul pe spate sau să-l încălzesc şi o priză electrică pentru laptop sau mobil. Internetul e wireless. Banchetele se pot răsuci printr-o mişcare simplă, astfel că patru prieteni sau o familie pot sta faţă în faţă.

La intrarea în vagon, ”nașul” salută printr-o aplecare în față a corpului și se pune pe salutat şi compostat. Faptul că ne aflăm într-un alt tren decît cel pentru care ne-am luat bilete, dar care merge în aceeași direcție, nu e o problemă. Ce să facem dacă cel pentru care luasem biletele a luat-o la goană exact în secunda în care s-a făcut 12:07, ora afișată pentru plecare, cînd noi încă eram pe scări? La ieșire, ”nașul” se întoarce cu fața către interiorul vagonului, salută ritualic prin aceeași plecăciune tradițională japoneză, se întoarce și iese. Noi ne continuăm călătoria nefirească de la Tokyo la Osaka. Spun nefirească pentru că trenul parcurge cei 515 km în doar 2 ore şi 45 de minute.

No, da’ ce atîta grabă? Mai bine ne oprim cîteva ceasuri la Nagoya, un oraş al surprizelor. O să vedeţi de ce, în episodul următor.

Lecţia japoneză (VIII) – Ion Iliescu şi Michael Jackson

Va urma