Etichete

, , , , ,

În Nagoya am 5 ore la dispoziţie să colind prin oraș de unul singur. După ce şutesc un pliant de la biroul de informații turistice din gară, o întreb pe doamna de la ghișeu cum ajung la un pub dintr-o reclamă. Începe să-mi explice ce metrou trebuie să iau și de unde, dar o întrerup:

–         Vreau să merg pe jos.

–         Pe jos? Aveți de mers mai bine de jumătate de oră, exclamă ea surprinsă. Dar doamna nu știe că picioarele mele sunt bine antrenate după 4 zile de umblat de dimineața pînă seara prin Tokyo.

–         Jumătate de oră e OK. Chiar și medicii recomandă. Vreau să văd orașul!

Am găsit în Nagoya o imagine care mi s-a părut foarte familiară.

O iau instinctual către pubul englezesc, cel mai autentic din oraş, zice-se. Pe drum descopăr o imagine ce-mi pare familiară. A, da! Seamănă cu imaginea pe care o ai de pe Podul Intelectualilor din Oradea. Ajung în zona pub-ului, dar nu reușesc să îl găsesc. Asta e una dintre marile probleme pe care le ai ca turist în Japonia. Pe hartă, denumirile sunt în limba engleză, dar străzile şi clădirile sunt inscripţionate în japoneză. Ajungi uşor la o clădire cu harta în mînă, dar nu vei avea niciodată certitudinea că aceea e cea pe care o căutai. Mă încăpățînez să nu pun întrebări, așa că, după 20 de minute de bîjbîieli, renunț. Oricum, ora 3 după-amiază nu pare prea potrivită pentru a intra într-un pub.

Nici aici n-am scăpat de Ion Iliescu.

Continui explorarea orașului  ignorînd setea care mă hărţuieşte. Dar ploaia mă aruncă în Muzeul de Ştiinţă („Ştiinţa! Ştiinţa!”), unde pierd vreo două ore printre hoarde de puşti curioşi şi o mulţime de exponate. Mă pufneşte rîsul cînd mă trezesc bot în bot cu un dinozaur. Nici la Muzeul de Ştiinţă din Nagoya nu scap de Ion Iliescu. Odată ploaia şi programul muzeului încheiate, o iau din nou pe străzi, încercînd să înţeleg ceva din oraşul ăsta care începe să-mi placă.

Nagoya este la fel de curat, de organizat şi de disciplinat ca Tokyo, dar pare mai prietenos. Oraşele mari au somptuozitatea lor care impresionează, dar cele mai mici sunt mai intime, mai calde, cu oameni mai relaxaţi şi mai senini. Asta se simte uşor pe stradă. Văd zîmbete, interacţiune între oameni, mai multă linişte pe feţele lor. Femeile din în Tokyo nu s-ar uita la un bărbat nici dacă ar umbla gol puşcă. Cele de aici îşi consumă 2 secunde să te cerceteze sau să chiţăie, depinde de vărstă. Vînzătorii sunt mai comunicativi şi mai bucuroşi de oaspeţi. Iar din partea barmanilor poţi avea surprize foarte plăcute, cum am avut eu.

KSK în exerciţiul funcţiunii

Am cedat definitiv în faţa setei fix la ora 17. Am intrat într-un bar care s-a deschis chiar cînd am pus mîna pe uşă. M-am aşezat la tejghea, mîndru de calitatea de a fi clientul nr 1 pe ziua în curs. După ce mi-a servit berea la care tînjeam (apropo, japonezii fac bere foarte bună), barmanul mi-a tras o întrebare ca într-un sat de lîngă Dej:

– Nu eşti de pe aici, aşa-i?

– Se vede? i-am răspuns amuzat, uitindu-mă la harta de pe tejghea şi la camera foto.

– De unde eşti?

– Din România.

– Ăăăă… Ciao! Mulţumesc! Ce faci? m-a lăsat mască barmanul cu cunoştinţele sale de limba română.

KSK a învăţat expresiile astea de la cîţiva români care locuiesc în oraş. Are o mică firmă care produce materiale promoţionale, iar seara lucrează ca barman. Deci, ifose de patron – zero. La plecare, ne-am făcut o poză împreună şi ne-am salutat ardeleneşte cu „Ceau”.

Nagoya Ferris Wheel

Pentru că mi-a rămas o oră pînă la cină, m-am dus să admir oraşul de sus. Ca toate oraşele mari, Nagoya are şi el „roata cea mare”, de unde poţi vedea pînă hăt departe. Un tur costă 500 de yeni (6,5 USD). Şi pentru că japonezii nu pot trăi dacă nu sunt înconjuraţi de butoane, cabina în care mă aflu are un display pe care rulează un fel de loterie. Ecranul e plin de personaje animate care îmi vorbesc în japoneză, iar sub el se aprinde din cînd în cînd un buton roşu. Îl apăs cu foc de cîteva ori, sperînd că n-am lansat vreo rachetă balistică. La coborîre, domniţa de la bilete îmi înmînează un voucer pe care l-aş fi cîştigat cu butonul roşu. Bravo mie! Cei 1.000 de yeni virtuali trebuie cheltuiţi doar în magazinul de sub roată. Mă reped la standul de cd-uri audio unde petrec o jumătate de oră încercînd să aleg între două cd-uri – Michael Jackson sau Eric Clapton?  Pînă la urmă am ales „Michael Jackson – Bad” dintr-un motiv sentimental – a fost primul cd pe care l-am ascultat în viaţa mea, în locuinţa unor prieteni dragi din Bucureşti.

Următoarea dimineaţă avea să mă găsească în al treilea oraş ca mărime al Japoniei, Osaka, unde, printre altele, mi-am adus aminte de o mare iubire a vieţii mele.

Va urma