Etichete

, , ,

Prima întîmplare. Un angajat al metroului stătea pe peron cu un fel de placă metalică în mînă. După ce trenul a oprit, omul a desfăcut placa și a transformat-o într-o mică platformă. A așezat-o jumătate în vagon jumătate pe peron și a așteptat răbdător să iasă un tînăr în scaun cu rotile. După ce tînărul a ieşit, angajatul a împachetat mini-platforma şi a dispărut. Am întrebat-o imediat pe Chie, gazda noastră japoneză, de unde știa angajatul metroului că omul în cărucior avea să coboare în stația asta, la ora asta și exact pe ușa asta.

– Cei de la stația în care s-a îmbarcat i-au sunat pe cei de aici și le-au comunicat numărul trenului, vagonul și ușa.

– Și asta se întîmplă întotdeauna cînd o persoană cu handicap are nevoie de ajutor?

– Întotdeauna.

Am rămas fără grai, impresionat, în timp ce Chie se amuza de uimirea mea. Mai bine să rîdă, decît să înţeleagă de unde îmi vine uimirea.

A doua întîmplare, tot în metrou. Într-o staţie, a urcat un cuplu de oameni frumoși, pe la 60-65 de ani. Amîndoi erau îmbrăcaţi în port tradiţional, cu kimonouri impecabile, saboţi de lemn şi şosete albe ca în reclame. Eu şi prietena mea ne-am consultat scurt din priviri, ne-am ridicat de pe scaune şi le-am oferit locurile. Ce a urmat a semănat mai degrabă a ceremonial decît a simplă convenţie socială.

Bărbatul şi femeia au început să se plece a mulţumire în faţa noastră, zîmbind şi repetînd într-una un „Thank you” stricat. Plecăciunile lor de 90 de grade păreau fără sfîrşit. Începuse să mi se facă jenă de oamenii din jur. Pînă la urmă, doamna şi domnul s-au aşezat, dar au continuat să ne zîmbească şi să ne mulţumească din ochi preţ de încă o staţie. Cînd ne-am pregătit să coborîm, ne-au mulţumit din nou.

Genul acesta de plecăciuni se primesc şi într-un magazin. Adeseori, vînzătorul sau proprietarul îţi duce punga cu cumpărături pînă la uşă, mulţumindu-ţi pentru vizită, plecîndu-se şi repetînd „Arigatou gozaimasu” pînă cînd uşa magazinului sau a liftului se închide.

O lume a singurătăţii, în care se ghiceşte un mare „împreună”.

Lucrurile acestea mărunte, pe care le vezi peste tot, dezvăluie fundamentele societăţii japoneze. Această construcţie impresionantă, unică, s-a făcut pe respect, disciplină şi tradiţie. Oamenii nu îţi zîmbesc, dar nici nu te vor agresa cu privirea niciodată. Nu intră în vorbă cu tine, dar îţi vor mulţumi pentru orice fapt mărunt şi vor încerca bucuroşi să te ajute dacă îi întrebi ceva. Vorbesc doar cînd trebuie şi nu sunt deloc generoşi cu efuziunile amoroase. Nici măcar cuplurile de tineri care se ţin de mînă nu emană mai multă căldură (în două săptămîni nu am văzut nici măcar un singur sărut în public). Respectul pentru reguli şi legi creează un climat de mare siguranţă, în care ai senzaţia că nu ţi se poate întîmpla nimic rău.

Probabil că japonezii au înţeles că au suficiente rele împotriva cărora să lupte împreună şi că nu trebuie să-şi mai creeze şi ei neplăceri. O tragedie naturală, care în alte locuri ar pune la pămînt o ţară, nu divizează societatea japoneză, ci o întăreşte. Se simte ușor cît de bine închegată şi puternică este societatea de aici în toate diviziunile ei. E o lume a singurătăţii, în care se ghiceşte un mare „împreună”. Ca vizitator trebuie să te consolezi cu gîndul că n-ai s-o pătrunzi niciodată.

Va urma