Ieri am terminat de vopsit un gard de pe stradă. Era posomorît, depresiv şi foarte gri. L-am rugat pe vecinul proprietar să mă lase să-l înveselesc.  Fără talent şi fără coif de hîrtie, dar dopat cu multă pasiune, am ignorat zîmbetele vecinilor care treceau şi se minunau cum un expat dă cu bidineaua pe un gard care nici măcar nu e al lui.

A meritat. Ieri, în timp ce îmi încheiam opera-omagiu pentru Biblia muzicală a vieţii mele, toţi cei care au trecut pe stradă, inclusiv necunoscuţi (un şofer de camion, un taximetrist, un motociclist), au oprit şi au spus „Bagus” (Frumos).

Cea mai simpatică a fost o vecină bătrînă-bătrînă, cu vîrstă inestimabilă. A zîmbit ştirb, a zis „Bagus” şi s-a uitat lung la litere: „Piii… Piii…” S-a oprit după al treilea „Piii”, m-a întrebat dacă îmi mai trebuie ziarul pe care aveam vopselele, l-a luat şi a plecat.