Oradea mi se pare, categoric, un oraș al toamnei. Primăvara li se potriveşte oraşelor tinere, zglobii, superficiale, vara celor care îmbie la turism estival şi lâncezeală, iarna dă bine pentru aşezările din munţi sau de la poalele lor. Oradiei, în schimb, îi vine mănuşă toamna, poate nu întâmplător cel mai rafinat anotimp dintre cele patru. Lipsită de zloata primăverii, de arşiţa verii şi de gerul ascuţit al iernii, toamna ne setează întotdeauna termostatele inimii pe modul ‘ideal’.

Un oraş frumos are câteva ingrediente simple: străzi şi trotuare bune (căci cel mai mult privim în jos), clădiri elegante care fură privirea (pentru momentele în care ridicăm ochii), spaţii verzi frumoase (trebuie să respirăm, nu?) şi oameni buni care să se armonizeze cu toate acestea. Dacă grija străzilor, clădirilor şi parcurilor este a costumelor scorţoase şi a vestelor verzi, singurii care pot face oamenii mai buni suntem noi înşine.

Într-o discuţie cu o fiinţă fantasmagorică ce poate îndeplini trei dorinţe, aş dona una din ele oraşului meu. Ea ar suna aşa: „Vreau ca toţi locuitorii Oradiei să fie orădeni.” Adică vreau ca tot ceea ce fac ei să se potrivească cu distincţia toamnei. Să fie eleganţi, să fie nostalgici, să fie decenţi, să culeagă doar roadele bune. Să îşi găsească locul lor, să nu fie distonanţi cu oraşul-casă. Iar dacă nu pot să-i îmbogăţească farmecul, măcar să nu i-l strice.

Revenind la paralela cu toamna, e drept că, mai nou, avem doar două anotimpuri. Însă oricât de extreme ar fi ele, va exista întotdeauna un moment de cel puţin o secundă în care se va face trecerea de la vară la iarnă. O secundă care va îngălbeni frunzele, va înmiresma strugurii, va face statuile monocrome, va răspândi parfum de toamnă pe alei, va aprinde focurile în sobe şi va umple şcolile. Dacă în exact acea clipă se va nimeri să fiu aici, să inspir adânc, prin toţi porii, voi fi un pic mai fericit. Şi voi avea energie suficientă să trec peste încă o iarnă.

La mulţi ani, Oradea!

Lucian Cremeneanu

(Bihoreanul, 21 octombrie 2013)