Îi știți pe preoți – ființele acelea blânde, empatice și înțelegătoare, suflete calde cu voci domoale care mângâie și aduc alinare. Așa îi știam și eu. Dar azi nu a fost așa.

Am fost la o înmormântare la Cimitirul Rulikowsky din Oradea. După 40 de minute de slujbă standard ultra-boring, în care a fost vorba despre orice doar despre răposat nu, așteptam discursul despre cel plecat dintre noi (pe care preotul îl cunoștea bine) și necrologul scris de familie.

Dar…

Eliberat de sobrietatea slujbei de până atunci, imediat ce enoriașii au terminat de cotizat pentru reparația nu-știu-cărei biserici, părintele s-a lansat brusc într-o tiradă vituperantă la adresa celor care vorbesc în timpul slujbei, a celor care circulă cu mașina prin cimitir, a celor care îl transformă din loc de odihnă într-unul de plimbare, a celor care prețuiesc mai mult banul decât spiritul, a celor care au dat reguli în pandemie, a celor care nu respectă conversația sa personală cu Dumnezeu.

Părintele s-a rățoit prima dată la câțiva muncitori ai cimitirului, apoi la un mic grup de pe aleea de alături care aștepta următoarea înmormântare. A continuat pe ton tot mai crescut să atace regulile din pandemie și să-i ocărască pe cei care le-au făcut (exact aceiași oameni la care se duce și popimea să ceară bani pentru biserici). În scurt timp, părintele era într-un blitzkrieg cu toată lumea. Totul urlat în gura mare în fața unei asistențe parțial umile, parțial stupefiate.

Am rezistat câteva minute, sperând că prea-cucernicul se va întoarce pe făgașul normal, dar derapajul public a fost atât de enervant și de nepotrivit încât, la un moment dat, i-am întors spatele și m-am cărat în semn de protest, alături de alți câțiva enoriași la fel de revoltați. Nici măcar n-am apucat să îi transmit condoleanțe văduvei.

Preotul, bine-cunoscut în Oradea, se numește Miron Erdei, este preot paroh la Parohia Ortodoxă „Înălțarea Sfintei Cruci” și, pe deasupra, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Teologie din Oradea.

Se știe că unii preoți ajung să se considere semizei și sunt predispuși la astfel de deviații de comportament. La fel și unii profesori cu nervii tociți după prea mulți ani de catedră. Dar combinația popă-profesor pare să fie un cocktail Molotov, mai ales după doi ani de pandemie, timp în care publicul enoriaș și cel universitar a cam lipsit din bănci, iar măriile lor n-au avut în fața cui să-și facă numărul.

Da, părinte, unii oameni vorbesc în timpul slujbei de înmormântare pentru că este plictisitoare, lipsită de empatie și nu are nicio legătură cu cel din sicriu de la care au venit să-și ia rămas bun. Repetați la nesfârșit aceleași paragrafe din cărțile sfinte, acompaniați de cântăreți afoni care lungesc cuvintele și trag de timp ca fotbaliștii în minutul 90+3, în loc să le vorbiți oamenilor pe limba lor în timp ce îi priviți în ochi.

Dacă cineva a cutezat că șușotească în timpul slujbei, nu a comis niciun delict, ci doar un mic atac la propria dvs mândrie. Iar, din câte știu, tipul la care vă rugați zilnic condamnă păcatul mândriei cu temeinicie. Oamenii sunt atenți atunci când aud un discurs captivant, idei inteligente și vorbe meșteșugite.
Atenția publicului e ca și respectul – nu se revendică, ci se câștigă. Dar dvs, în loc să-i ignorați și să vă vedeți de treabă, ați preferat să vă urcați în picioare pe catedră, să vă dați în spectacol și să stricați o ceremonie privată în care niște oameni își luau adio pentru totdeauna de la cineva apropiat. Așa ceva nu se face!

Da, părinte, în cimitir e viermuială uneori, mai ales în zilele în care sunt programate 4-5 înmormântări în interval de 2 ore, cum s-a întâmplat și azi. E ca la fabrică – unul pleacă la groapă, altul e scos din capelă. Așa funcționează industria înmormântărilor din care faceți și dvs parte. Cimitirul e loc de odihnă pentru cei care s-au mutat definitiv acolo, nu pentru cei care vin să țină slujbe, să aducă coroane sau să sape gropi.

Da, părinte, în cimitir se circulă cu mașinile, pentru că e voie, pentru că cimitirul este foarte întins și fiindcă se plătește 10 lei pentru accesul cu automobilul. Nu toată lumea poate merge sute de metri pe jos. Unora le lipsește timpul, altora cheful, altora puterea.

Da, părinte, e normal să vă deranjeze regulile din pandemie. Tuturor ne-a fost greu. Dar să vă revoltați cu crucea în mână împotriva regulilor sociale nu e în fișa postului. Știu că vi s-a diminuat publicul din pricina pandemiei, dar nu sunteți nici pe departe categoria profesională cea mai afectată.
Pentru toate astea, spectatorii de la înmormântarea de azi nu aveau nicio vină. Nu trebuia să strigați la ei! Iar despre cei care prețuiesc mai mult banul decât spiritul voi avea delicatețea de a nu spune nimic aici. 🙂

Și, din cauză că după câteva ore după ce am ajuns acasă încă nu-mi trecuse frustrarea, l-am sunat pe părinte, m-am prezentat, l-am informat că vreau să scriu pe tema asta și l-am rugat să-mi justifice ieșirea nervoasă din cimitir. Cu o voce domoală, mângâietoare și aducătoare de alinare, complet diferită de cea din tirada de lângă sicriu, mi-a confirmat nemulțumirile sale despre cele pomenite și, cu înțelepciune tardivă, a admis cu jumătate de gură că nu trebuia să reacționeze așa.

I-am sugerat că, dacă vrea să rezolve problema liniștii și disciplinei, ar trebui să scrie Administrației Domeniului Public, care administrează cimitirul din Oradea. A.D.P. ar putea stabili un set de reguli de comportament în cimitir, astfel încât slujbele și sutanele sensibile să nu mai fie deranjate.

Lucian Cremeneanu