Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Omul din La Mancha

Noua provocare pentru actorii trupei Iosif Vulcan, „Omul din La Mancha”, este un muzical greu ce pare uşor. E asemenea unui om pe care, la prima vedere, îl consideri zgomotos şi superficial, pentru ca după un timp să îi descoperi înţelesurile şi sensibilităţile. E bazat pe vârful de lance al operei lui Miguel de Cervantes, „Don Quijote”, şi are muzica semnată de un compozitor pentru care „Omul din La Mancha” a fost lucrarea de căpătâi (Mitch Leigh).

Fotografii de Sebi Tonţ şi Remus Toderici

Omul din La Mancha 5

Muzicalul, care a rulat pe Broadway până ce au pierit toţi actorii din distribuţia iniţială, a lansat un hit ce sună familiar de la primele note. „The Impossible Dream” a fost cântat de Andy Williams, Elvis Presley, Tom Jones, Frank Sinatra şi mulţi alţii. În ecuaţie mai intră un regizor consacrat, Korcsmáros György, autorul celebrului „Scripcarul pe acoperiş”, o traducere armonioasă şi inspirată a Ioanei Ştef, plus 23 de actori de la Teatrul Regina Maria care adună împreună spuma simpatiei publicului.

Omul din La Mancha 4

„Omul din La Mancha” este mai mult decât un spectacol – este un spectacol în spectacol. Personajul principal joacă un personaj care, la rândul său, joacă un alt personaj pentru a-şi spune povestea. Toţi ceilalţi de pe scenă intră în joaca cu realitatea propusă la început şi se prefac a fi alţii. Cu toate acestea, planurile narative sunt limpezi, iar riscul de confuzie este zero. Scenografia inteligentă permite o călătorie de sute de kilometri într-un spaţiu de câţiva metri pătraţi, iar costumele minunate colorează scena ca pentru o poveste cu happy-end.

Umorul presărat cu generozitate e de multe feluri (chiar şi pe Benny Hill l-am regăsit într-o scenă), dar se opreşte prudent înaintea prăpastiei derizoriului. Pe măsură ce distanţa dintre Don Quijote şi realitate creşte, personajul devine tot mai puternic prin slăbiciunea sa, iar „cavalerul tristei figuri” ţinteşte atât zâmbetul îngăduitor, nostalgic, cât şi surâsul de întristare. Spectacolul dă şi fiori. Scara de fier ce izolează personajele în temniţa Inchiziţiei devine o adevărată „scară a lui Damocles”. O priveşti cu groază şi te gândeşti că, dacă pică, la teatru se vor face angajări.

Omul din La Mancha 2

Scrise în manieră mai degrabă clasică, cântecele nu sunt tocmai floare la ureche pentru actori. Cu toate acestea, Alexandru Rusu (Sancho Panza) reuşeşte o performanţă foarte bună şi îi ţine excelent isonul lui Richard Balint. Cele mai dificile partituri par să fie ale Dulcineei, alias Aldonza, alias Ioana Gajdo. Per ansamblu, interpretările de grup sunt mai reuşite decât cele individuale. La reprezentaţia de vineri, 16 octombrie, actorii au părut un pic obosiţi, fapt explicabil după un turneu extenuant prin ţară, în care au jucat trei piese din stagiunea trecută.

Omul din La Mancha 3

Dar frumosul stă în ochii privitorului, zice Don Quijote. Mai stă şi în urechile lui, aş adăuga eu. Şi, vorba unui prieten, ce frumos ar fi ca toată sala să cânte împreună cu actorii melodia de la final! L-ar face şi mai emoţionant. Poate data viitoare, la reprezentaţia din 27 octombrie.

Fotografii de la premieră

Lucian Cremeneanu