Prietenul meu Bogdan Bele, de profesie rocker, a fost la Viena pentru concertul A-ha. L-am rugat să-mi scrie o cronică dacă vrea. Și a vrut. Tot el a făcut și fotografiile.

A-ha, trupă cu care unii îşi asociază definitiv şi irevocabil tinereţile optzeciste, a ajuns la Viena în cadrul unui turneu de reunire la care nu ştiu câtă lume mai spera. Am fost în sala D din Wiener Stadthalle şi, fără a mă erija în critic, vă spun în cele de mai jos o serie de impresii cât se poate de personale.

Având în vedere că eu eram copil în anii când Morten Harket, Magne Furuholmen şi Pal Waktaar rupeau topurile cu „Take On Me”, ar fi culmea să spun că sunt un fan al lor de la începuturi. Da, îmi aduc aminte de piesa în cauză şi îmi aduc aminte şi de un poster (cred că o fi fost al unchiului meu), în care Harket avea un batic de Axl Rose avant-la-lettre.

Eu, ca un rocker ce m-am aflat cam tot timpul, trupa asta am descoperit-o la nişte ani după, când, la a doua venire, au făcut nişte albume ceva mai întunecate ca ton şi atmosferă, pe care pasiunea lor pentru aranjamente a putut realmente străluci. Piese ca „Velvet”, „Minor Earth, Major Sky” sau, mai încolo, piesa care dă titlul albumului „Analogue” şi e condusă de o temă de trupă rock în toată regula, m-au făcut fan. Şi aşa am ajuns să descopăr discurile lor mai vechi, în mare măsură cu nimic mai prejos.

Tot timpul mi-am dorit să îi văd live, mai ales fiindcă pe albumele lor din concert era o trupă total diferită, mult mai rock ca şi sound, care practic îşi regândea piesele pentru contextul în cauză. Am avut norocul acesta la Amsterdam, în 2010, în turneul lor de „la revedere”. Un concert impecabil, unul dintre cele mai bune văzute de mine. M-am resemnat la gândul că asta a fost şi cu amintirea aceea voi rămâne.

Iată însă că nu a fost aşa. Aniversarea de 30 de ani a festivalului Rock In Rio a adus cu ea nişte organizatori care s-au rugat de cei trei să o onoreze cu prezenţa. (şi cred că au arătat şi un cec pe măsura rugăminţilor). Uite aşa din repetiţii a ieşit un disc nou-nouţ, „Cast In Steel”, cu câteva momente foarte bune, iar dacă tot era disc, era păcat să nu fie şi turneu. Cu promisiunea că la finalul lui trupa nu continuă.

Viena, Stadthalle D şi data de 10 aprilie 2016 au fost coordonatele din turneul „Cast In Steel” cu care m-am intersectat. Ca de obicei la Viena, lumea se adunase cu peste o oră şi jumătate înainte de artistul din deschidere, astfel că am conversat la coadă cu un domn şi o doamnă timişoreni, care se nimeriseră chiar lângă mine.

Sala D e una destul de mare, din câte am înţeles putând intra peste 16.000 de spectatori acolo. Având în vedere că de data asta era deschis primul şir de gradene şi podeaua, eu aş zice că în sală au fost pe undeva pe la 10.000 de oameni.

La fix 19 şi 30 de minute, cum spunea şi biletul, pe scenă a intrat Marcel Brell şi trupa sa – un basist şi un baterist. Omul, la chitară şi pe alocuri pian electric, a încercat să facă un pic de show, dar la mine nu a prins prea tare. Cânta nişte piese pop uşurele în limba germană limbă pe care, cu mici excepţii, eu o văd potrivită doar pentru Rammstein. El a încercat, lumea a apreciat şi aplaudat politicos, ba a mai şi cântat câte puţin cu el, ca să mai treacă timpul. Nu m-a prea impresionat.

La 8 şi jumătate, pe ceas, toate ecranele LED de pe scenă s-au aprins, iar trupa a început partea de intro de la „I’ve Been Losing You”, pe scenă intrând, în urale generale, Waktaar, Furuholmen şi, cu ochelari de soare şi arătând atât de suplu încât să ofteze toate doamnele peste 40 de ani din sală (care nu erau puţine), Morten Harket.

Ce a urmat a fost, aşa cum Mags Furuholmen a promis într-o pauză de comunicare cu publicul, un setlist care a cam trecut prin toate albumele trupei. Dacă erai acolo pentru piese din anii 80-90, ai avut, de exemplu, „Scoundrel Days”, ori mai puţin cunoscuta „We’re Looking For the Whales”. Ca să nu mai spun de un „Move to Memphis” absolut minunat aranjat.

Pe scenă nu erau doar cei trei, lor alăturându-li-se Anneli Drecker, o vocalistă excelentă, care a şi cântat un „Crying in the Rain” superb alături de Harket, Karl-Oluf Wennerberg la tobe, Erik Ljunggren la al doilea set de claviaturi după cel al lui Magne Furuholmen, precum şi ,responsabil cu partea de groove, Even Ormestad la bas. Şi partea de groove a fost în nişte abordări funky de toată frumuseţea, de îţi dădeai imediat seama că nu ajungi să cânţi cu A-ha degeaba.

Nu au lipsit „The Swing of Things” şi „Hunting High and Low” şi nici „Velvet”, pe care a cântat-o cu vocea Pal Waktaar sau „Lifelines”, de data asta cu Magne la chitară şi voce. Şi asta pentru că a trebuit să stea un pic şi Morten Harket să se odihnească (nu că s-ar fi odihnit în rest).

Timp de aproape două ore, Harket a cântat dincolo de tot ce îmi puteam imagina (şi ştiam bine că e un vocalist extraordinar, cu o voce care, zic unii, se întinde pe cinci octave). Toate notele înalte, din categoria pe care o aud numai câinii, au fost acolo, de ziceai că peste omul acesta nu au trecut anii – dacă îl vezi, nici nu prea zici, oricum….

Harket nu e un frontman tipic, nu e un vocal care să acopere scena. E destul de static, prezenţa sa şi vocea făcând cea mai mare parte. Oricum, nici muzica A-ha nu prea cere, la majoritatea pieselor, aşa ceva.

Interesant e că s-a ales varianta de a încheia setlistul normal cu piese mai puţin cunoscute, iar revenirea la bis a însemnat un „The Sun Always Shines on TV” din toţi plămânii, urmat de „Under the Makeup”, de pe discul nou, într-o variantă acustică mult peste cea de pe disc. Iar de final, „The Living Daylights”, unde Harket ş Furuholmen au avut grijă să nu fie nimeni care să nu urle refrenul. Superb.

Şi s-au prefăcut din nou că pleacă, de parcă puteau încheia altfel decât cu „Take On Me”, ţipată la unison de toată lumea. Piesa asta e pentru mine ca şi „The Final Countdown” în cazul Europe. O piesă în umbra căreia stă o carieră demnă de mult mai multe aprecieri decât cele pe care le primeşte.

Per total, show excelent, completat şi de o parte vizuală şi de lumini de dat lecţii, plus o trupă şi nişte muzicieni adiţionali de care nu cred că se poate spune ceva de rău nici dacă vrei cu tot dinadinsul.

Şi uite aşa i-am văzut pe A-ha a doua oară pentru ultima dată. Şi tot mai sper că nu e ultima.

Bogdan Bele