Scârba de politică, sportul naţional în România, îşi atinge vârfurile în apropierea şi în timpul campaniilor electorale. Nu întâmplător, tot atunci se înregistrează şi cel mai mare grad de implicare în politică a cetăţenilor, se nasc pasiuni arzătoare pentru formaţiunea X sau pentru candidatul Y, se înflăcărează temele de discuţie şi discursurile. În zilele alegerilor se atinge climaxul, după care monstruleţul cu coarne politice care bântuie sufletul comun al naţiunii adoarme încetişor şi intră în hibernare.

Vorbeam acum câteva luni cu o cunoştinţă despre politică. Omul, mai radical din fire, avea o singură teorie: pentru ca lucrurile să se îndrepte în România, toată clasa politică ar trebui trecută în nefiinţă. Toată, de la mic la mare, fără excepţie! Am încercat să-l provoc la un exerciţiu de imaginaţie: cum s-ar organiza şi cum ar funcţiona societatea în cazul dispariţiei peste noapte a liderilor şi structurilor administrative și politice? N-a vrut să-mi accepte provocarea, pentru el binele general începea imediat după moartea în grup a Parlamentului, Guvernului, Preşedinţiei şi a tuturor celorlalţi politicieni.

N-am apucat să-i spun că, cel mai probabil, într-un astfel de scenariu, după o perioadă de timp, umanitatea nepăstorită ar simţi nevoia să se organizeze din nou, să-şi caute liderii şi să le paseze funcţiile de conducere şi control, pentru ca să-i poată înjura în timp ce ea, umanitatea, îşi bea în tihnă berea la colţ. Structurile dispărute ar fi reînfiinţate şi, în cel mai scurt timp, ne-am pomeni cu aceleaşi probleme pe care le avem şi acum. Neputând verbaliza toate astea, am luat-o pe scurtătură şi l-am provocat pe interlocutorul meu să se înscrie în politică şi să o schimbe în bine. Propunerea i-a adus pe faţă un rictus greu de descris.

Oricât de imens ne-ar fi dispreţul pentru clasa politică, e limpede că societatea în care trăim este condusă aproape exclusiv politic, iar eventualele schimbări pe care ni le dorim nu se pot produce decât pe cale politică. Ne place, nu ne place, asta e! În acelaşi timp, dispreţul electoratului pentru politică este mina de aur a politicienilor. Cu cât oamenii sunt mai scârbiţi, cu atât sunt mai neinteresaţi de politicieni, de politică, de trebile ţării. Cu fiecare scuipat şi sudalmă, distanţa dintre cele două lumi creşte, hiatusul se adânceşte. Aleşii îşi văd în continuare liniştiţi de vieţi, nederanjaţi de „cei corecţi şi neimplicaţi”, izolaţi la rândul lor în propria bulă.

Politica are alte reguli, nu neapărat similare cu cele pe care le-am învăţat acasă de la părinţi şi bunici. Cu scârbă, dispreţ şi lipsă de interes nu avem cum să le înţelegem. Iar aşa nu vom putea schimba nimic niciodată.

Lucian Cremeneanu